Tango în 3... Am venit la teatru pentru Costina Cheyrouze. Dar m-am întâlnit cu Aglae. Asta da performanță – din cauza personajului să nu mai recunosc actrița!

Dacă nu era Aglae, n-aș fi descoperit că, în incinta Facultății de Inginerie a Instalațiilor, Cuibul Artiștilor este o insulă autentică de speranță pentru teatru și alte idei performative. Acest spațiu există de 8 ani și susține „un sens al memoriei iubirii în orice interacțiune, în orice poveste, în orice gest. Nu îngrădim accesul la emoție, experiențe și suntem un spațiu în care simțim că evoluăm prin artă”.

De când am pășit în „lounge”, mă așteptam să i se spună „foaier”. Am înțeles de ce nu e foaier – pentru că această clădire nu e teatru. Însă grija celor care se ocupă de spațiu pentru detaliile de atmosferă și pentru spațiu, în sine, mi-a dat senzația că lounge-ul acesta al lor este mult mai prețuit decât foaierele câtorva teatre. Sala de spectacole este o aulă universitară, iar fotoliile – aproape bănci de curs. Inedit și plăcut. Ba chiar comod!

Actrița Costina Cheyrouze m-a invitat la spectacolul „Tango în 3”. Pe Costina o știți, probabil: diafană, prețioasă, cu privirea ei de culoarea cerului senin, cu rochii frumoase și accesorii fine… Ce să mai?! O regină!

În seara asta, am dat cu ochii de Aglae! O șoferiță de camion interpretată de… Costina Cheyrouze. O apariție care nu are nimiiic, dar nimic în comun cu femeia stilată pe care o știu ca fiind… Costina - care a dispărut de tot și ne-a lăsat să ne descurcăm cu Aglae. Ce-i drept, eu am continuat să o „caut” pe Costina în albastrul privirii… țaței ăsteia de pe scenă! Am întrezărit-o doar recitind fluturașul-invitație cu distribuția. Altfel… și cu peruca brunetă cu păr scurt și ciufulit, aș fi zis că diafana Costina Cheyrouze a zburat din Cuib înainte să înceapă spectacolul.

Pentru mine – care am văzut-o în câteva spectacole, provocarea a fost în primele minute ale spectacolului. Nu-mi amintesc să o fi văzut pe femeia aceasta delicată interpretând altceva decât femei admirabile – măcar pentru câteva aspecte din povestea lor.

În seara aceasta, performanța a început să se simtă de când personajul era clar că nu are nimic în comun cu actrița care îl interpretează.

Decorul minimalist îți dă voie să descoperi, deslușit, o paporniță cu mere, printre cratițe, oale și acareturi puse pe masa acoperită de mușama. Pe măsură ce acțiunea spectacolului avansează și Aglae ne povestește despre… tango-ul în trei, spectatorii asistă pe îndelete și la felul în care merele devin… suc de mere. Fructele îmbietoare după care salivează toată sala, ajung să fie decojite, tocmai cum din detaliile poveștii de dragoste sunt dezvăluite toate nuanțele, toate cuvintele, toate înșiruirile de evenimente. Cojile merelor se transformă în fâșii, iar povestea merge mereu mai departe… decojită până la Sens.

Dacă n-ar fi fost tangoul, ar fi fost o poveste de cartier. Dar așa… putem să spunem că este amintirea iubirii din mahala. Nu în Argentina, ci la București… Cu scurte opriri în Italia, din motive lesne de înțeles pentru mulți români… din cartier.

Tangoul este adus de MoldoDuo, adică de Ștefan Diaconu – Flaut și Radu Rățoi – Acordeon. Doi instrumentiști foarte talentați pe care mi-ar plăcea să îi regăsim mult mai des pe scene mari. Cu performanță interpretativă dar și cu multă carismă, MoldoDuo au precis multe de spus – mă rog, de cântat – în peisajul cultural la înalt nivel. Trec excepțional de la Piazzolla spre „Rapsodia Română” a lui Enescu și apoi spre coloana sonoră din „Il Padrino”, de pildă.

Costina Cheyrouze, pardon, Aglae… cântă și dansează. Cântă… bine. Atât de bine încât ar fi putut cânta mai mult! Sau poate tocmai acest „puțin”, ne face să vrem să o revedem.

Cum spuneam, pe măsură ce ițele poveștilor încâlcite de mahala sunt despicate și înșirate de Aglae, aceasta pregătește suc de mere. Mărul, acest etern simbol al ispitei din care întâi a mușcat Eva în Păcatul Originar, apoi a rămas în gâtul veșnicei Albă ca Zăpada, i-a căzut lui Newton în cap – ca să definească gravitația și tronează pe telefoanele pe care le scot pe furiș spectatorii ca să facă poze în timpul reprezentației este interesant conturat în spectacol. Și pentru că tot am făcut referire la simbolul biblic, la final sucul de mere este asemuit cu sângele curs din spirit de sacrificiu. Atât de departe de vinul Împărtășaniei, dar atât de autentic „vărsat” din imprudența cu care trăiesc oamenii fără înălțimi intelectuale sau aspirații mărețe! Sigur a fost o „împărtășanie”, de vreme ce Aglae oferă suc în public, pentru toți cei care au sorbit până atunci fiecare cuvânt, fiecare nuanță, fiecare detaliu foarte des picant – adică explicit! – din viața personajelor pe care, de fapt, nu le vom cunoaște niciodată dacă nu o credem pe cuvânt pe Aglae. Și tocmai pentru că sucul a fost preparat cu imprudența igienei, cu energia cuvintelor frivole și desconspirat ca „împărtășanie”, spectatorii s-au codit să-l bea. Pentru că, nu-i așa, oricât am încerca să empatizăm cu clasele sociale cele mai de jos, nu le vom savura niciodată realitatea cu tot ce aduce ea. N-am putut să bem nici suc de mere! Și probabil că și la vinul Împărtășaniei ajungem din ce în ce mai rar… Iar faptul că personajul – femeia atât de târâtă în mizeria umană cere neuitare și suc de mere ca pomană, mă face să înțeleg că limbajul licențios din spectacol este doar spre a contrasta lumina valorii umane care răzbate în final…  În final, Femeia izbăvită de sacrificiul dragostei are părul blond și lung al Costinei Cheyrouze și începe să semene la înălțimea emoției cu diafana actriță despre care v-am povestit.

V-aș spune că piesa de teatru este scrisă de Theo Herghelegiu. Dar în prezentarea evenimentului scrie că este „spectacol-concert”… Așadar… textul și regia sunt semnate de Theo Herghelegiu, care se joacă deseori cu simboluri puternice mascate de gesturi aparent banale…

Urmăriți artiștii despre care v-am scris, pentru că nu știu unde și când se va mai juca spectacolul. Probabil, ca fiecare proiect independent, are nevoie de prieteni de nădejde. M-aș bucura să îl revăd în Cuibul Artiștilor. Și m-aș bucura și să știu că îl puteți găsi undeva, concret, dacă v-am convins să mergeți să îl vedeți.

La teatru nu e cu bis. De aceea accept că am văzut un spectacol-concert. Pentru că a avut bis. Și ce bis!

Iar la final am primit ultimul măr rămas întreg pe scenă. Din mâinile Costinei Cheyrouze, „exorcizată” din Aglae. Pentru că nu mi-o imaginez pe Costina-Regina rostind „limbajul explicit” al lu’ Aglae.  

Mărul, cu o gaură în formă de inimă, avea ascuns în el un vierme-jeleu. Recuzită consumabilă. L-am păstrat, ca să mă gândesc o vreme la „cât” de imperfecți suntem noi trăitorii care supraviețuim „împărtășaniei” cu suc de mere. Și cum, din viețile imperfecte, apar povești care inspiră spectacole precum acesta – un mod înălțător de a aduce un omagiu oamenilor mulți, anonimi, neștiuți pentru virtuți dar atrăgători pentru păcate.

Mulțumesc, Costina Cheyrouze! Pentru spectacol și, mai ales, pentru simbolul sucului de mere!

Un ceas și ceva mi-a fost poftă de mere. Sau, altfel fie spus, vorba Părintelui Steinhardt - „de Iubire și de Sens!”