Mă refer la atragerea a 750 de milioane de euro, pentru șase ani, pentru un cupon de 5,1% pe an. Cererea a fost de 3,6 miliarde de euro.
Eu unul nu îmi aduc aminte de vreun împrumut de pe piață la o dobândă atât de mică. Sigur, au fost împrumuturile acelea cu dedicație, denumite sofisticat „club‑loan“, în care BNR elibera rezerva valutară băncilor comerciale (remunerată de BNR cu 1% pe an), iar băncile comerciale plasau noua infuzie de lichiditate către Ministerul de Finanțe, cu o dobândă mai mare cu 400% (5% pe an, față de 1% pe an). Doar că acela nu era testul pieței. Din contră: era o atitudine nocivă, care obișnuia un Minister de Finanțe puturos și o administrație leneșă, cauționa un stat predispus la învârteli și niște lideri care doar mimau lupta cu criza. Dovada este că, după 18 luni de astfel de miniinginerii financiare, Finanțele au intrat din nou în criză, iar în iulie 2010 au fost nevoite să taie salariile celor din sectorul public cu 25% și să majoreze TVA de la 19 la 24%, pentru a evita in extremis incapacitatea de plată generată exclusiv de proasta gestiune a finanțelor publice.
Marți, 4 septembrie, Ministerul de Finanțe a aplicat în sfârșit testul pieței: nu s‑a împrumutat la CEC sau EXIMBANK, nu a apelat la club‑loan‑uri, ci pur și simplu a găsit o fereastră de oportunitate care a condus la un preț minim istoric de emisiune pentru Eurobondurile Românești. Este o megaperformanță, care impune cercetarea istoricului. Și nu mă refer la cercetare în termeni de „research“, ci în termeni de „investigate“.
Nu este nici un secret că încrederea investitorilor în România a fost zdruncinată de evenimentele politice din ultima perioadă. Nu există investitor, serios sau neserios, care să nu își fi adus aminte în timpul deranjului din iulie regula de aur a investirii: este extrem de important să poți „intra“ ușor într‑o economie, dar mai important este să ieși la fel de ușor, nepenalizat. Sigur că președintele Băsescu ne vede izolați. Însă emisiunea de titluri de stat în valută (eurobonduri) de marți a arătat că o treime din împrumut vine din Marea Britanie, 22% din Germania și Austria și încă 36% din restul Europei. Trebuie să privim istoric această emisiune de datorie și nici nu e nevoie să mergem prea departe.
În februarie 2012 – nu era criza politică, nu au fost făcuți țăndări nici Roberta Anastase, nici Vasile Blaga, nici președintele suspendat. Avocatul poporului nu a fost revocat, în vocabularul preșcolarilor nu intraseră încă numele proprii precum Aspazia sau Zegrean. Era liniște. Și totuși cum s‑a împrumutat atunci statul român? Pe scurt, descrierea este așa: mult, scump și prost. Finanțele României, gestionate atunci de Bogdan Drăgoi (actualul consilier al președintelui), reușeau contraperformanța să atragă de pe piața externă de capital 1,5 miliarde de dolari, plătind un cupon de aproape 7%. În euro, același împrumut înseamnă un cost anual de 8%, în condițiile în care Cehia se împrumuta de două miliarde de euro la un randament de 4%. Dincolo de asta, a fost cel mai prost moment pentru o emisiune în dolari: de atunci, dolarul s‑a întărit puternic (un dolar era atunci 3,28 lei, acum este 3,58 lei). Adică leul s‑a depreciat cu circa 9% față de dolar de la momentul respectiv. Și nu din cauza crizei politice, ci ca urmare a întăririi dolarului față de majoritatea valutelor. Și cum Ministerul de Finanțe returnează împrumuturile cu dolari răscumpărați din leii care vin din taxe și impozite, ajungem la un cost anual al împrumutului echivalent lei de peste 15%. Belea! Adică vorbim despre o proastă programare a împrumutului, din punctul de vedere al monedei, al dobânzii, al momentului. Și fără criză politică. O lecție de manual din seria „cum să nu te împrumuți vreodată“. Sau, din perspectiva finanțatorilor de atunci (diferiți de cei de acum), această lecție se numește „Unge mecanismul – arde‑i pe fraieri!“
În septembrie 2012 – cu ecourile crizei politice, cu Anastase și Blaga încă făcuți țăndări, cu președintele Băsescu întors cu mesajul „suntem izolați“, s‑a pierdut încrederea, bla bla bla, Ministerul Finanțelor se împrumută la 5,1% de 750 de milioane de euro. Oferta a fost de patru ori mai mare și 91% din bani au venit din Europa (cea care ne izolează). Să nu fi auzit pieţele ce s‑a întâmplat în România? Greu de crezut așa ceva. Mai degrabă cred că este vorba despre o limitare a uzufructărilor și uzufructului celor (unși) care au fost la butoane atunci când România a făcut împrumutul din februarie.
Matematic, trebuie să găsim relaţia dintre următoarele două componente:
Februarie 2012: Risc politic scăzut + Stat nefăcut țăndări +/- Interese indigene divergente interesului finanțelor publice = 6,95%.
Septembrie 2012: Risc politic ridicat + Stat făcut țăndări +/- Interese indigene divergente interesului finanțelor publice = 5,1%.
Cum primele două componente din prima ecuație depășesc semnificativ în termeni de dobândă primii doi termeni din a doua ecuație, ne‑am aștepta ca 6,95% să fie mai mic decât 5,1%.
Dar cum matematica ne învață că 6,95% este întotdeauna mai mare decât 5,1%, din sistemul de două ecuații cu trei necunoscute rezultă că în februarie 2012 interesele indigene divergente au fost mult mai scumpe și cu o pondere mult mai mare în costul de 6,95% decât au fost în septembrie 2012, când primele două componente, nu‑i așa, au maximizat costul împrumutului.
Rezolvarea acestui sistem nu ne face decât să ne întărim ideea că mixul dintre incompetență și interese divergente finanțelor publice a fost enorm în februarie 2012 și a fost limitat la maximum în septembrie 2012.
Am avut o naționalizare a pierderilor și privatizare a profiturilor în februarie (atunci când mesajul președintelui către ministrul de Finanțe era că „nu ne mai permitem traiul pe datorie“, chiar în ziua în care se materializa acest împrumut) și avem o certitudine a unei mai buni gestiuni a finanțelor publice în septembrie. Dacă este evident că ceea ce se întâmplă în septembrie trebuie întărit și continuat, este la fel de evident că ceea ce s‑a întâmplat în februarie trebuie cercetat și amputat. Și, nu‑i așa, investigat.
