Evenimentele din România, din iunie încoace, s‑au desfășurat în trei acte: politic/extern, economic și social. Moștenirea fanariotă și‑a făcut simțită prezența, dovadă sforăriile, limbajul suburban și atitudinea jignitoare ale combatanților față de electorat – atât înainte, cât și după referendum. Politicienii noștri și‑au pus poalele în cap, iar oficialii europeni au rămas cu ochii holbați, nedumeriți în legătură cu ce se întâmplă, de fapt, în România. Dar să încercăm să citim scandalul cvasigeneral în cheia potrivită.
Cui folosește balamucul politic? Aparent nimănui. Dar era evident că Traian Băsescu nu putea avea viață liniștită la Palatul Cotroceni cu altcineva la guvernare în afara PDL. Cum nici USL nu putea „trăi bine“ cu Traian Băsescu președinte, oricât de separate sunt treburile Guvernului de cele ale Președinției. La un simplu exercițiu de imaginație, ne dăm seama rapid că, până la alegerile parlamentare din toamnă, Băsescu ar fi sporit zestrea unei noi construcții politice (având ca pilon PDL), chiar de la Palatul Cotroceni. Din demascarea – asumată, voit sau nu, prin apelativul „dottore“ – a plagiatului săvârșit de Victor Ponta s‑a putut vedea limpede cum avea de gând actualul președinte suspendat să gestioneze relația cu adversarii (a se citi dușmanii) săi politici. Recentul „Nu e bine, domnul «chiestor»!“, repetat în stil Marlon Brando, vine parcă să confirme strategia lui de luptă.
De cealaltă parte, liderii USL au arătat, prin graba suspectă de a‑l suspenda, că i‑au luat frica lui Traian Băsescu. Ca în repriza a treia a meciului dintre Froch și Bute, atunci când boxerul român a primit o lovitură care i‑a înmuiat genunchii. În cazul „meciului“ Băsescu‑USL, putem vorbi chiar de două lovituri strașnice – plagiatul și condamnarea cu executare a lui Adrian Năstase.
Mai mult, social‑democrații și liberalii s‑au gândit că noua majoritate parlamentară se poate destrăma la fel de ușor cum s‑a (re)constituit. Sunt multe verigi slabe în lanțul noii majorități, iar asta o cunoaște foarte bine rechinul politic Traian Băsescu. Așa că s‑a pus repede de‑o suspendare, fără a se lua în calcul o chestiune elementară: impactul extern. De ce s‑a speriat Europa? Dincolo de tonul stropșit și de ultimatumurile venite de la Bruxelles, oficialii europeni – și așa stresați de butoiul cu pulbere pe care stă continentul – s‑au ghidat după liniile generale ale acțiunii politice a USL. Adică: un președinte care a anunțat măsuri de austeritate și care și‑a atras antipatia populară, un guvern susținut de o majoritate parlamentară constituită din oameni care vor să se salveze politic cu orice preț, pașii premergători „loviturii‑fulger“, la limita legii – schimbarea președinților celor două Camere, a Avocatului Poporului, reducerea competențelor Curții Constituționale, aducerea „mai aproape“ a Monitorului Oficial etc. Toate într‑un timp‑record. În plus, „lovitura‑fulger“ a fost transformată, cu dibăcie, într‑o „lovitură de stat“ de către o echipă de propagandă externă redutabilă. Prețul campaniei negative româno‑române n‑a mai contat.
Prin urmare, nuanțele au scăpat, intenționat sau nu, atenției celor de la Bruxelles. Să vedem câteva.
Unu: impopularitatea lui Traian Băsescu nu a fost cauzată atât de măsurile de austeritate, cât de percepția de „jupân“ și „naș al tuturor“, pe care nu încetează nici acum să o cultive. Nu uitați reacția publicului, din ianuarie, la forțarea demisiei lui Raed Arafat, prin intervenția televizată în care președintele a rostit celebrul: „Cine pleacă? Ghici ghicitoarea mea!“
