O contestare prea abruptă a regulilor europene nu oferă o soluţie favorabilă unui stat a cărui datorie nu este în propria monedă, pentru că atunci autorităţile europene se află în poziţia de a-l face să capituleze, lăsând băncile şi guvernul acestuia la cheremul răzbunării pieţelor.
Unele guverne au încercat să găsească o cale de mijloc negociind cu Comisia îmblânziri ale regulilor comunitare (fără ca prin asta să reducă semnificativ şomajul şi să îmbunătăţească solvabilitatea).
Dacă Comisia s-a arătat flexibilă în ultimii ani cu aplicarea pactului de stabilitate faţă de guvernele unor ţări precum Franţa, Italia, Portugalia sau Spania, acest lucru s-a întâmplat probabil pentru că guvernele respective şi-au arătat recunoştinţa în legătură cu ce nu avea legătură cu bugetul (mai ales faimoasele „reforme structurale” legate de piaţa muncii, sistemul de pensii etc.).
Pe scurt, majoritatea liderilor politici europeni conveneau mai mult sau mai puţin deschis că regulile erau ilegitime pe plan democratic şi ineficace din punct de vedere economic.
De exemplu, într-un interrviu din 2013 pentru New York Times, actualul comisar european pentru Afaceri Economice, Pierre Moscovici, pe atunci ministru de Finanţe al lui François Hollande, afirma că guvernele „democratic alese” ar trebui să-şi „apere propria viziune” în faţa „ortodoxiei neoliberale” a Comisiei.
Articolul integral pe CAPITAL
