Chiar dacă nu sunteţi dependent de ştiri, tot aţi remarcat că buletinele zilnice au suferit o transformare. Emisiunile de ştiri includ fil­mu­leţe făcute de amatori, preluate de pe site‑uri ca YouTube, ce relatează despre evenimente ca primăvara arabă sau tsunamiul japonez. Asemenea clipuri video, cu imaginile lor tremurate şi reacţiile neaşteptate ale personajelor surprinse de cameră, au un caracter mult mai direct decât transmisiunile profesioniste.

Mesajele postate pe serviciul de microblogging Twitter sunt inserate în relatările acestor evenimente şi ale multor altora. „Avem aceste reacţii foarte intime, ale omului de pe stradă, şi putem să ţesem o poveste în jurul lor“, spune Jack Dorsey, cofondator al Twitter. Cel mai recent şi mai faimos, specialistul în computere din ­Abbottabad, Pakistan, ce a descris fără să‑şi dea seama raidul împotriva lui Osama bin Laden într‑o serie de tweeturi.

Toţi, reporteri

Anul trecut am asistat la fenomenul WikiLeaks, site‑ul care a publicat sute de documente diplomatice americane, primite pe surse. „Credem că informaţiile reale fac bine“, declară fondatorul organizaţiei, Julian Assange. „Scopul nostru este să obţinem reforme politice prin această difuzare de informaţii, nu doar să le dăm oamenilor să citească nişte documente“.

În ianuarie, Al Jazeera, organizaţia de ştiri cu sediul în Qatar, a dezvăluit propria arhivă de documente secrete, ce au ridicat cortina de peste mai bine de un deceniu de negocieri israelo‑palestiniene.

Iar prin transmiterea filmuleţelor de amatori din timpul revoltei tunisiene, postul a jucat un rol activ în răspândirea protestelor în toată regiunea arabă (Al Jazeera e un deschizător de drum în ce priveşte integrarea social media – mijloace de comunicare sociale ca tweeturi, posturi pe Facebook şi filmări ale unor amatori – în cadrul operaţiunilor de televiziune). „Felul în care lucrăm s‑a schimbat pentru că peisajul s‑a schimbat dramatic“, spune Moeed Ahmad, şeful pentru media noi (new media) al Al Jazeera.

E limpede că s‑a petrecut ceva dramatic în industria ştirilor. Acest ceva este, desigur, Internetul, care a perturbat domeniul la fel cum a făcut‑o cu atâtea altele. Prin subminarea veniturilor din publicitate, transformarea reportajelor de ştiri într‑o marfă şi estomparea graniţelor dintre organizaţiile de ştiri, Internetul a răsturnat modelul tradiţional de afaceri al ziarelor. Dar aşa cum a demolat vechile metode de lucru, a dat şi posibilitatea apariţiei altora noi – tiparele de consum se schimbă, se experimentează intens. Chiar dacă a rănit financiar unele ziare, Internetul a stimulat inovaţia în jurnalism.

Pentru consumatori, Internetul a transformat informaţiile în ceva mult mai participativ, o experienţă socială. Oameni fără pregătire jurnalistică devin surse pentru tot mai multe organizaţii de ştiri, fie prin voluntariat, fie prin postarea de comentarii, imagini şi video ce pot fi apoi refolosite. Iniţial, jurnaliştii s‑au considerat ameninţaţi, dar încep să aprecieze beneficiile, deşi cu inima îndoită.

De asemenea, cititorii pot împărtăşi cu prietenii lor articole, iar cele mai populare pot aduce un val de trafic pe baza recomandărilor transmise prin reţelele sociale. Referinţele din aceste reţele devin sursa de trafic cu cea mai mare creştere pentru multe site‑uri de ştiri. Cititorii sunt prinşi într‑un ecosistem tot mai complex, unde au rol de surse, participanţi şi distribuitori.

Tot Internetul a permis apariţia unor organizaţii de ştiri specializate – WikiLeaks sau alte ONG‑uri de investigaţii, ce colaborează cu instituţii tradiţionale respectate.

Toţi aceşti noi locuitori ai ecosistemului informaţiilor au adus o amploare şi o diversitate fără precedent ale ştirilor şi opiniilor. Ceea ce deschide o nouă perspectivă asupra vechii dezbateri despre politicile jurnalismului: când avem atât de multe surse, devine oare obiectivitatea politică mai puţin importantă?

Foxificare vs transparenţă

Într‑o lume unde milioane de surse noi apar pe Internet, consumatorii sunt copleşiţi de informaţii şi vor să li se spună ce înseamnă ele. Una dintre cele mai profitabile organizaţii de ştiri din lume este Fox News, un post tv de ştiri prin cablu din SUA ce aparţine News Corporation a lui Rupert Murdoch (peste 800 mil. dolari profit la venituri de 1,5 mld. în 2010, potrivit firmei SNL Kagan, mai mult decât rivalii CNN şi MSNBC la un loc). Înfiinţat în 1996 de Roger Ailes, fost consilier de presă sub trei preşedinţi republicani, Fox a devenit faimos pentru perspectiva sa conservatoare, de dreapta, deşi postul susţine că ştirile sale sunt echidistante.

„Oferim opinii ce nu apar nicăieri altundeva“, explică Bill Shine, numărul doi de la Fox News. Postul nu e singura organizaţie de ştiri căreia nu îi e frică să spună ce crede şi prosperă de pe urma acestei atitudini. Şi Al Jazeera, care a sprijinit deschis primăvara arabă, şi Jon Stewart cu emisiunea lui satirică, şi MSNBC, cu sensibilitatea sa pentru stânga progresistă, sau chiar „The Economist“ fac la fel.

În acest timp, CNN continuă să rămână în urma rivalilor mai stridenţi (vezi graficul), cel puţin la orele de maximă audienţă. Mark Whitaker, Managing Editor CNN, se laudă că postul (foarte profitabil) este cunoscut pentru „integritate şi faptul că evită opiniile ieftine“, dar şi pentru acoperirea mai vastă decât a rivalilor săi.

Ideea că jurnaliştii trebuie să fie im­par­ţiali în articolele de ştiri este una relativ recentă. America Părinţilor Fondatori cultiva o presă de un partizanat aprig, dar în secolul XIX lucrurile au început să ia o alură mai obiectivă – adresându‑se unei audienţe mai vaste, ziarele puteau să‑şi crească tirajele şi, ca atare, veniturile din publicitate. Consolidarea şi apariţia monopolurilor locale, la începutul secolului XX, au promovat şi ele imparţialitatea, din care au câştigat câte ceva şi advertiserii, şi editorii, şi jurnaliştii. „Când eşti singurul ziar din oraş, nu poţi risca să‑ţi pui liberalii în cap cu atitudini prea conservatoare şi viceversa“, spune Joshua Benton, şeful Nieman Journalism Lab, Universitatea Harvard.

În Europa, partizanatul deschis este răspândit în rândul ziarelor, dar şi al posturilor de televiziune: cele trei canale de stat din Italia sunt aliniate fiecare unor partide anume. Independenţa politică a BBC din Marea Britanie este neobişnuită, dar contestată de criticii care se plâng de o înclinaţie stângistă.

Internetul erodează şi mai mult im­par­ţialitatea din cauza multitudinii de surse alternative şi a faptului că a comprimat ciclul de ştiri – titlurile ce apar instantaneu pe telefon sau Twitter au creat cererea pentru analiză şi opinie imediată. O soluţie sugerată de Jay Rosen de la Universitatea New York este abandonarea ideologiei „fără punct de vedere“ şi utilizarea transparenţei în locul obiectivităţii ca nouă temelie pe care să se construiască încrederea publicului – informaţii despre acţionari, relaţii financiare, uneori chiar despre viaţa personală a jurnaliştilor, linkuri către surse şi informaţii. Toate facilitate acum de noile tehnologii.

Broşuri, bârfe şi doctrine

În miezul procesului actual de transformare a industriei informaţiilor stă o mare ironie a istoriei. Ştirile sunt remodelate de tehnologie, dar prin subminarea modelelor de business ale mass‑media, aşa că în final tehnologia readuce industria la o stare mai vibrantă, mai liberă şi mai discursivă, mult asemănătoare cu situaţia din epoca preindustrială a civilizaţiei.

Până la începutul secolului XIX nu exis­ta nici o tehnologie de diseminare a informaţiilor către un număr mare de oameni într‑un interval scurt de timp. Ştirile călătoreau odată cu oamenii, ce se întâlneau în pieţe sau taverne, sau cu scrisorile pe care aceştia şi le trimiteau. Acest fenomen poate fi urmărit pe firul istoriei până în epoca romană, când membrii elitei se ţineau la curent cu ultimele informaţii printr‑un torent de scrisori, transcrieri ale discursurilor şi copii ale „acta diurna“, gazeta oficială care era afişată în fiecare zi în forum (lansată la Roma în secolul I î.Hr. – n.r.). Ştirile călătoreau prin intermediul reţelelor sociale pentru că nu existau alte canale de comunicare.

Invenţia tiparului a însemnat că ­puteau fi produse, mult mai repede, mai mul­te copii ale unui document, dar dis­tribuţia lor se baza tot pe conexiunile personale. În 1518, scrierile lui Martin Luther s‑au răspândit prin Germania în două săptămâni, purtate dintr‑un oraş în altul. În următorii zece ani, în timp ce Luther şi suporterii lui se confruntau cu oponenţii lor, s‑au vândut în Germania peste şase milioane de broşuri. „Baladele‑ştiri“, ce răspândeau informaţia sub forma unor cântece populare, au relatat înfrângerea Armadei spaniole în 1588, printre multe altele.

În ianuarie 1776, eseul „Common Sense“ („Bunul‑simţ“) al lui Thomas Paine, care îi mobiliza pe coloniştii americani împotriva coroanei britanice, a fost tipărit în 1.000 de exemplare. Unul dintre ele a ajuns la George Washington, care a fost atât de impresionat, încât le‑a ordonat ofiţerilor să le citească soldaţilor extrase. În iulie, cam 250.000 de oameni, jumătate din populaţia liberă a coloniilor, fusese expusă la ideile lui Paine. În perioada respectivă, ziarele aveau o circulaţie redusă, locală, şi erau compuse dintr‑o combinaţie de editoriale doctrinare, contribuţii de la cititori şi texte din alte publicaţii – nu existau reporteri ca atare. Toate aceste media de început transmiteau ştiri, zvonuri, opinii şi idei în interiorul unor anumite cercuri sociale sau comunităţi, fără să facă distincţia între producătorii şi consumatorii de informaţie. Erau nişte media sociale.

Creşterea şi ­decăderea comunicării în masă

Invenţia tiparniţei cu aburi, la începutul secolului XIX, şi apariţia unor ziare pentru marele public, ca „New York Sun“ (ziar ieftin ce prezenta în premieră crime şi reportaje de interes uman), au marcat o schimbare profundă. Noile tehnologii de diseminare în masă puteau ajunge la un număr mare de oameni cu o eficienţă şi o viteză fără precedent, dar plasau controlul fluxului de informaţii în mâinile câtorva oameni.

Pentru prima dată, distribuţia verticală a ştirilor, de la o elită specializată către public, a luat un avantaj decisiv în faţa distribuţiei orizontale, la nivelul membrilor comunităţii. Această tendinţă s‑a accelerat odată cu apariţia radioului şi a televiziunii, în secolul XX. În jurul acestor tehnologii mass‑media s‑au dezvoltat noi domenii de afaceri. În organizaţiile moderne, ştirile sunt culese de specialişti şi diseminate către o audienţă de masă împreună cu publicitatea care contribuie la susţinerea financiară a întregii operaţiuni.

În ultimul deceniu, Internetul a perturbat acest model şi a creat condiţiile necesare ca aspectul social al mijloacelor de comunicare să recapete amploare. Ştirile revin, în multe feluri, la forma lor preindustrială, dar supraalimentate de Internet. Telefoanele cu cameră şi blogurile, Facebook şi Twitter pot părea complet noi, dar sunt un ecou al felului în care oamenii obişnuiau în trecut să colecteze, să împărtăşească şi să schimbe informaţii.

„Media sociale nu sunt ceva nou, doar că acum sunt mai larg răspândite“, afirmă Craig Newmark, fondatorul craigslist.org. El îi aseamănă pe John Locke, Thomas Paine şi Benjamin Franklin cu bloggerii de azi. „În 2020, peisajul media şi cel politic vor fi foarte diferite pentru că oamenii deprinşi cu puterea vor avea drept complement diferite forme de reţele sociale“. Julian Assange a spus că WikiLeaks operează în tradiţia pamfletarilor radicali din timpul războiului civil englez (secolul XVII – n.r.), care au încercat „să dezvăluie toate misterele şi secretele guvernării“.

Generaţia necesară

Nu e o surpriză faptul că organizaţiile tradiţionale de ştiri, ce s‑au dezvoltat în ultimii 170 de ani, se adaptează cu greu situaţiei. Epoca mass‑media pare acum o perioadă relativ scurtă, o anomalie ce se apropie de sfârşit – dar a fost destul de lungă pentru mai multe generaţii de jurnalişti care au crescut în spiritul ei. Aşa se face că legile mass‑media au ajuns să fie considerate drept legile tuturor media, explică Jay Rosen.

„Şi când ţi‑ai construit întreaga carieră pe această bază, nu e uşor să spui, «ei bine, de fapt a fost doar o fază trecătoare». De aceea mulţi dintre noi cred că doar o schimbare de generaţie va rezolva situaţia“. O nouă generaţie care a crescut cu instrumente digitale născoceşte deja noi posibilităţi de lucru cu ele, în loc să le folosească doar ca să conserve vechile modele.

Cea mai mare schimba­re este că jurnalismul nu mai este rezervat exclusiv jurnaliştilor. ­Oamenii obişnuiţi joacă un rol mai activ în sistemul infor­ma­ţii­lor, împreună cu o serie de firme ­tehnologice, start‑up‑uri de ştiri şi ONG‑uri. Cu siguranţă, media sociale nu sunt un moft, iar impactul lor de abia începe să se simtă. „Sunt pretutindeni – şi vor fi chiar şi mai pretutindeni“, spune Arianna Huffington.

Organizaţiile de succes vor fi cele care acceptă această realitate. Trebuie să se reorienteze şi să‑şi servească mai degrabă cititorii decât advertiserii, să îmbrăţişeze caracteristici şi forme de colaborare sociale, să nu‑şi mai dea aere când vine vorba de morală sau politică şi să nu mai încerce să ridice obstacole în jurul jurnalismului pentru a‑şi proteja poziţia. Viitorul digital al ştirilor are multe în comun cu trecutul său haotic, pătat de cerneală.

Citeşte mai departe în MONEY EXPRESS şi află cum a evoluat mass media globală la capitolul audienţă şi tiraj