A știut că vrea să facă Psihologia încă din clasa a X-a, atunci când s-a întâlnit cu materia de liceu. Dar a dat admiterea la Institutul Bancar Român și a profesat în domeniul financiar până când căsnicia i-a dat curajul de a se arunca deplin în domeniul la care a visat. Povestea de dragoste cu soțul său durează de aproape 30 de ani. Când a intrat în poveste, ea avea 14 ani. Acum au împreună 3 copiii și cea mai mare clinică de Psihoterapie din România, care, la începutul acestui an, a fuzionat cu cel mai mare jucător medical din România. Face balet, pictează și rezolvă puzzle-uri, iar un pahar de vin savurat cu soțul ei, în micile discuții din Marea Dragoste, este răsfățul care o bucură. Un interviu despre ea, despre relații și despre notorietatea dobândită în urma participării la emisiunea „Căsătoriți pe nevăzute”.

– După capitalul de imagine dobândit în urma emisiunii „Căsătoriți pe nevăzute” de la PRO TV, vă opresc oamenii pe stradă să vă felicite și să vă adreseze întrebări?
Experienţa din cadrul emisiunii a fost extraordinară pentru mine. Am ieşit din contextul de cabinet şi am avut ocazia să îmi fac meseria în alt mod, am cunoscut oameni frumoşi – atât colegii experți, echipa de producţie, cât şi, bineînţeles, concurenţii. Am primit și încă mai primesc multe mesaje de la telespectatori. Unii dintre ei mi-au scris cu dorința de a participa la o următoare ediție, alții pentru că aveau întrebări legate de relațiile lor și căutau raspunsuri, recomandări. Dar au fost și persoane care mi-au scris pur și simplu să mă felicite și să îmi spună că le-a plăcut emisiunea și că mă urmăresc în continuare pe rețelele de socializare. Nu aș spune că sunt atât de cunoscută, însă am simțit, de mai multe ori, pe stradă, în magazine sau în alte locuri, că sunt privită mai insistent și, în câteva cazuri, am fost chiar abordată. Mă bucur de fiecare dată și încerc, pe cât posibil, să fiu de ajutor sau doar să mulțumesc și eu, la rândul meu.

– De fapt, cât de deschiși sunt românii să vorbească spontan în fața unui psihoterapeut specializat în probleme de cuplu? 
Din fericire, din ce în ce mai deschiși. Tema psihologiei este tot mai căutată și oamenii încep să înțeleagă faptul că suntem un cumul de emoții, de gânduri și de comportamente, toate în strânsă legătură. Subiectul care rămâne încă tabu este cel al sexualității. Înțeleg și cred că înțelegem cu toții motivul principal, anume lipsa educației sexuale. Nu este despre faptul că nu avem nevoie, sau că nu suntem curioși, ci despre rușinea de a vorbi despre asta. Totuși, generațiile mai tinere au un grad de interes crescut și tratează subiectul cu mai multă ușurință și deschidere, așadar sunt încrezătoare că lucrurile se vor schimba, iar în următorii ani ne vom bucura de o evoluție și pe acest plan.

„Terapia este o investiție în propria persoană”

– Și cât de asumați? Își recunosc oamenii situația sau apelează la trucul „întreb pentru un prieten”? Își asumă investiția în ședințe de psihoterapie sau se rezumă la acel „demo gratuit” oferit de contextul unor înregistrări de emisiuni, interviuri, podcasturi la care au acces oricând, gratuit?
În momentul în care ajung în cabinet, în general, sunt asumați cu acest demers. Poate că unii dintre ei nu știu exact ce înseamnă un proces terapeutic, poate că au emoții sau anumite așteptări, însă toate aceste aspecte sunt discutate la prima ședință. Este adevărat și minunat că acum suntem la un click distanță de multe resurse gratuite. Unele dintre ele valoroase, altele mai puțin. Aș vrea să le transmit cititorilor să fie atenți la felul în care își aleg sursele de informare. Să faca un research și să verifice înainte de a lua un conținut ca atare. Încurajez și recomand orice formă prin care o persoană caută să își îmbunătățească viața. Legat de partea financiară, cei care apelează la psihoterapie știu că acest serviciu este costisitor. Mai ales pentru că vorbim despre un număr, mai mic sau mai mare, de ședințe consecutive. Un proces terapeutic durează, în medie, undeva la 12-15-20 de ședințe, cu excepții în funcție de situație, iar ca frecvență, pentru eficiență este nevoie de întâlniri săptămânale sau bilunare. Terapia este o investiție în propria persoană și ar fi minunat ca toți cei care simt că ar avea nevoie să o vadă așa. 

– Ați declarat în repetate rânduri „Ajut oamenii să aibă relații fericite”. Cum se traduce „fericirea” în relația de cuplu?
Pentru mine, fericirea este un cumul de momente de bine, de bucurie, de împlinire, de satisfacție. De multe ori, pe termen mediu și lung cuplurile ajung să nu mai trăiască astfel de momente, de aceea ajung să fie nefericite. Uită să se mai preocupe de cuplul lor, pentru că se preocupă de stresul de zi cu zi, de sarcinile cotidiene, de grijile care apar permanent, din păcate, din ce în ce mai mult. Ceea ce fac eu, modul în care ajut cuplurile este să le arăt cum pot menține relația lor prioritară în contextul lor de viață, încărcat cu diverse. Nu am o rețetă anume, fiecare cuplu este unic și fiecare situație a lui este unică, așadar lucrul cu ei, cu partenerii de cuplu, este adaptat la poveștile și la dificultățile cu care se confruntă.

– Din perspectiva personală, sunteți un exemplu că „se poate”. De 29 de ani iubiți același bărbat. Ați intrat în relație la 14 ani. Ați știut să evoluați împreună. Natural sau cunoștințele de psihologie v-au ajutat?
Da, poate că suntem un exemplu și m-aș bucura să fie așa. Nu pentru că asta, relația noastră de aproape 30 de ani este cheia succesului, ci pentru că se poate ca după atâția ani să iubești, să ai chiar multe momente de îndrăgosteală, să îți dorești să petreci timp, să râzi, să te distrezi, să te simți în siguranță, să te simți împlinit și în pace cu cel de lângă tine. Nu este ușor, dar prin ceea ce suntem eu și soțul meu transmitem că este realizabil. Noi chiar am crescut împreună, am trecut prin toate etapele, de la adolescența nebună la tinerețea caracterizată de naivitate, la maturitatea întemeierii și apoi a dezvoltării unei familii. Am învățat și încă învățăm despre noi în plan personal, dar și în plan de cuplu. Avem provocările noastre, ne certăm și noi, nu suntem privați de nimic din ceea ce se întâmplă, în general, într-o relație. Sigur că prin prisma meseriei a fost mai ușor să rezolvăm anumite situații, iar Sorin – soțul meu – a fost deschis să cunoască și să lucreze la creșterea propriei persoane, ceea ce ne-a ajutat enorm. Am fost și rămânem într-un proces de evoluție personală, ceea ce face ca al nostru cuplu să fie într-o creștere continuă. Am făcut terapie, de-a lungul anilor, fie personală, fie de cuplu sau familie și apelăm la psihoterapeut de fiecare dată când ne „împotmolim”. 

„Degeaba schimbăm partenerul, dacă nu rezolvăm ce avem de rezolvat în plan personal”

– Cârcotașii ar putea spune că o femeie care a avut toată viața o singură relație, o Mare Dragoste, nu poate fi expertă în… relații de cuplu. Cred că rolul psihoterapeutului este să pună întrebările corecte prin care să apese niște „butoane” în clienții…pacienții săi. În cazul Dvs., acționați „din cărți”?
Da, chiar am auzit asta de curând. Și m-am amuzat teribil, pentru că toată pregătirea mea profesională și lucrul cu clienții mei ar fi egale cu zero, fără experiența personală. Ceea ce „predic” eu este bazat pe ceea ce am testat și am văzut că funcționează. Nu mi-a plăcut niciodată să învăț teorie, doar m-am folosit de ea ca să am acces la partea practică. Nu o să mă auziți niciodată că vorbesc din cărți, iar convingerea cu care povestesc despre lucruri susține acest aspect. Cred că fiecare experiență ne îmbogățește, indiferent că vorbim despre un număr de relații, despre un număr de parteneri sau că vorbim despre unul singur, cu care construim acea relație. Pentru fiecare dintre noi este potrivită o direcție anume, dar, până la urmă, cel mai important este să învățăm de fiecare dată ceva care să ne fie de folos pe mai departe. Eu cred ca relațiile se destramă, în primul rând, pentru că partenerii nu au răbdare și disponibilitate să o facă să funcționeze sau să repare ce au de reparat și consideră că vor găsi ceva mai bun. Lucru, care, de cele mai multe ori, nu se întâmplă, evident. Alegerile pe care le facem în materie de parteneri de cuplu sunt strâns legate de poveștile noastre de viață, de relațiile pe care le-am avut cu părinții noștri și sau cu persoanele semnificative, cu modelele pe care le urmăm, conștient sau inconștient, cu valorile și convingerile noastre. Așadar, degeaba schimbăm partenerul, dacă nu rezolvăm ce avem de rezolvat în plan personal, pentru că vom face o alegere asemănătoare, care va duce la același final. Am văzut că sunt din ce în ce mai mulți cei care încep să înțeleagă acest aspect și, chiar dacă aleg să iasă din relație, își iau un timp pentru ei, încep un demers terapeutic, au nevoie să proceseze și să vindece răni, situații și pattern-uri, să se pregătească pentru un alt tip de partener și de relație. 

„Mulți uită să mai iubească, au impresia că este ceva dat, pentru care nu trebuie să mai facă nimic”

– Succesul în relația de cuplu e dat de o relație de mare dragoste pentru toată viața sau de mai multe, cu scopul explorării și al dezvoltării? Cândva, divorțul era un stigmat. Acum nu mai e. Deci, unde e succesul – în mai puțin sau în mai mult? Experiența mai multor relații conduce către definirea sinelui? O persoană află mai multe despre sine și despre relații, experimentând sau consolidând o unică poveste?  
Succesul unei relații este dat de dorința de a fi în acea relație și, evident, de iubirea pe care o avem pentru celălalt. Dar și aici este de lucru – mă refer la iubire. Pentru că mulți uită să mai iubească, au impresia că este ceva dat, pentru care nu trebuie să mai facă nimic. Dacă prioritățile se mută pe lucruri materiale, pe sarcinile pe care le avem, pe copii sau pe altele, ușor-usor iubirea se pierde. Cel mai de preț lucru pe care putem să îl facem pentru a menține iubirea în viața de cuplu este să menținem prioritatea cuplului nostru în topul priorităților noastre. Și putem să facem asta, alocând timp de calitate relației. Știu că nu este ușor, o știu din experiența personală, însă nu există altă variantă dacă ne dorim o relație sănătoasă și fericită. Indiferent de cât de multe sau de puține relații avem, contează, în primul rând, să evoluăm cu fiecare experiență avută. Să fim dechiși să descoperim aspecte care țin de propria persoană și să căutăm să ne îmbunătățim pentru a deveni cea mai bună versiune a noastră. 

„Relația este în responsabilitatea ambilor parteneri”

– Oamenii apelează la psihoterapia de cuplu pentru a-și salva relația. Considerați că relațiile trebuie salvate? 
Relația este în responsabilitatea ambilor parteneri, fiecare dintre cei doi își aduce contribuția în sistemul ei, fie că este ceva bun sau mai puțin bun. Acesta este un aspect pe care îl transmit destul de des, pentru că sunt parteneri dezamăgiți sau sunt cei care au așteptări de la celălalt și este important să înțeleagă că relația depinde, în egală măsură, de amândoi. Nu cred în termenul de salvare a unei relații, ci mai degrabă în vindecare, îmbunătățire, evoluție a relației prin activarea resurselor fiecăruia dintre cei doi. 

– Ce înseamnă „o relație funcțională”?
Este relația în care cei doi găsesc mecanismele prin care să fie împliniți, fericiți, bine unul cu celălalt, dar și bine fiecare cu el însuși. Este relația în care nu simțim că trebuie să renunțăm la propria persoană, ne simțim liberi și în siguranță, ne simțim iubiți și apreciați, există un schimb reciproc, natural, de „dau și primesc”. O relație funcțională nu este lipsită de certuri sau de provocări, doar că cei doi au învățat metodele prin care le pot gestiona mai ușor, fără să fie afectați ei sau cuplul lor.

– Apropo de emisiunea „Căsătoriți pe nevăzute”. O relație se construiește pe compatibilitate și se dezvoltă în iubire și atracție sau invers?
Compatibilitatea este cea care asigură o relație de lungă durată. Iubirea se dezvoltă din descoperirea acelor compatibilități, la fel ca și atracția. Sigur că sunt și relatii de succes care au avut un început exploziv, bazat strict pe atracție, însă acelea sunt cuplurile ale căror parteneri au căutat să-și descopere compatibilitățile odată cu desfășurarea procesului de atracție. 

„Sexul ocupă un loc în top trei aspecte importante din relație”

– Cât de important este sexul într-o relație de iubire?
Foarte important și ocupă un loc în top trei aspecte importante din relație. Este și natural să fie așa, pentru că, dincolo de multe altele, suntem ființe sexuale, astfel că nu avem cum să evităm sau să negăm semnalele transmise de anatomia corpului nostru.

– Dragostea durează 3 ani?
Dragostea durează atâta timp cât noi punem combustibil acolo. Eu mă feresc de etichetele acestea, chiar le resping pentru că mi se pare că devin o sursă de influență pentru anumite persoane. Și atunci devine foarte ușor pentru ele să renunțe. Este adevărat că, din punct de vedere homonal, chimia corpului se schimbă de la etapa de îndrăgosteală la următoarea, aceea a iubirii așezate. Însă aceasta din urmă este cea valoroasă și este cea care va ajuta cuplul să se dezvolte. Unii se sperie pentru că nu se mai simt ca la început și aleg să iasă din relație, crezând că este finalul, când, de fapt, este o continuare a unui început frumos. 

– Supraexpunerea în media a nudității și a conținutului care are conotații sexuale ajută pentru curaj în dormitor sau, dimpotrivă, inhibă prin… comparații?
Ca în orice alt aspect al vieții noastre, este util să căutăm echilibru și surse corecte din care să ne inspirăm, dar cel mai important, să ne verificăm constant starea. Dacă urmărim pe cineva anume, îl sau o considerăm model de urmat, iar asta ne face să ne simțim bine, chiar ne motivează să devenim mai buni, este indicatorul că totul este în regulă. Dacă, dimpotrivă, ni se modifică starea, începem să avem îndoieli în legătură cu propria persoană, stima de sine începe să fie afectată, comportamentele ni se schimbă, înseamnă că trebuie să ne oprim, pentru că ceea ce vedem ne face rău. Corpul nostru este un mecanism genial, superinteligent, pentru că ne transmite întotdeauna semnale despre cum se simte. Problema este că nu prea suntem obișnuiți, învățați să îl ascultăm. Noi funcționăm în trei pași simpli, indiferent de situație și chiar vă invit să fiți atenți, în următoarea perioadă, la cum se întâmplă lucrurile: Gândul genereaza o Emoție, care generează un Comportament. Nu este nimic întâmplător, totul are un sens și totul se simte, inclusiv la nivel fizic, în corpul nostru. Exercițiile de mindfulness ajută foarte mult în antrenamentul de ascultare a corpului. 

– S-au schimbat aspectele care țin de intimitate? Cu generații în urmă, un sărut oferea fiori despre care se scriau romane. Acum, deseori, după un sărut nu urmează nici măcar un mesaj pe WhatsApp. Oamenii au devenit mai… imuni în fața stimulilor intimi ? O descriere dintr-un roman, vagă… stârnea imaginația. Acum, fotografii cu nuditate sunt pretutindeni, gratis.
S-au schimbat anumite aspecte ce țin de romantism. Este diferit înțeles azi, față de alte perioade. Schimbările acestea sunt firești, odată cu evoluția noastră ca indivizi, cu evoluția societății și, nu în ultimul rând, a tehnologiei. Trăim într-o epocă a vitezei, a lipsei de răbdare, tocmai pentru că totul se întâmplă rapid, acum. Copiii noștri nu mai știu ce înseamnă să ai răbdare și, oricât de mult ne-am strădui să îi învățăm, ne este tot mai dificil să o facem. Uneori mă întreb dacă peste o sută, două sute de ani vom mai avea nevoie de această răbdare, sau poate că ceea ce se întâmplă acum are legătură cu o tranziție către ceva ce ne este total necunoscut acum. Romantismul acela descris în romanele vechi era legat de răbdare și de un alt ritm al vieții și societății de atunci. Oamenii aveau mai puține lucruri de făcut și, deci, mai mult timp să le facă. Iar relația de cuplu era privită ca ceva obligatoriu. Căsătoria, întemeierea unei familii, însemnau priorități. Și totul se desfășura într-un ritm lent, liniștit, în tihnă. Intimitatea este despre a fi împreună cu celălalt în toate modurile posibile: prin gândurile pe care le exprimăm, prin împărtășirea felului în care ne simțim și, evident, prin atingerile fizice și sex. Poate că astăzi vorbim mai mult despre ceea ce gândim și ne dorim, despre felul în care ne simțim – desi mai avem muuuuult de lucru – față de cum se întâmpla pe vremuri, poate că avem mai multă deschidere în plan sexual, poate că suntem mai grăbiți și mai superficiali, însă, în esență, intimitatea cuplului are aceeași poveste: doi oameni care se bucură unul de celalalt, atunci cand își dau răgazul să o facă.

– Considerați că următoarele provocări în profesia Dvs. sunt cele care țin de amploarea pe care o ia fenomenul identității de gen?
Nu cred, cel puțin nu pentru mine. Am lucrat și cu cupluri de gay și am studiat dinamica lor la cursuri pe care le-am făcut în străinătate. Pentru mine contează sănătatea și fericirea cuplului, indiferent de orientarea sexuală și mă adaptez nevoilor celor din fața mea, din cabinet.

„Nu vreau și nu pot să fiu psihoterapeut acasă”

– Aveți trei băieți. Cu Dvs. sau cu „terapeutul Oana Nicolau” au avut primele discuții despre Marile Descoperiri ale vârstelor?
Avem trei băieți minunați și încerc să fiu, în primul rând, mamă pentru ei. Sigur că toate cunoștințele mele din sfera profesională mă ajută să am un dialog, poate, mai ușor cu ei și să identific mai repede anumite dificultăți, însă, așa cum spuneam și mai devreme, am apelat de fiecare dată când am simțit că este nevoie la un coleg pentru ședințe de terapie. Tocmai pentru că nu vreau și nu pot să fiu psihoterapeut acasă. 

– Vă place vinul roșu. Vă plac puzzle-urile și baletul, cafeaua și smoothie de fructe. Povestiți-ne!
Am învățat să îmi iau timp pentru mine. După ani de vinovăție și frustrări am înțeles că eu sunt cea mai importantă persoană din viața mea, am înțeles că dacă mie îmi este bine și cei din jurul meu sunt bine. O mamă obosită și tracasată este un chin pentru copiii ei, o soție stresată și ranchiunoasă este respingatoare pentru soțul ei. Am micile mele plăceri, pe care le-am descoperit pe măsură ce mi-am dat voie să mă descopăr pe mine, ca femeie, în toate aspectele vieții mele și în toate rolurile pe care le am. Dimineața am un moment al meu, cu mine, în care îmi fac un smoothie de fructe, o cafea și citesc sau ascult ceva. Apoi am intervalul de activare, în care alerg pe bandă 30 de minute. Urmează meditația, în care mă conectez cu mine, îmi organizez mai bine gândurile, caut răspunsuri la întrebări sau dileme pe care le am sau, pur și simplu, las creativitatea să își urmeze cursul firesc. Baletul este o pasiune mai veche, m-a atras dintotdeauna. Nu am putut să îmi urmez acest vis, din diverse motive ce țin de familia mea, însă mi-am dat seama că acum nu mă împiedică nimic să mă bucur de această activitate. Sorin mi-a făcut cadou o bară pentru exerciții de balet, am o aplicație pe care o folosesc și… am rețeta perfectă pentru un hobby drag. În pandemie am descoperit plăcerea de a face puzzle-uri, care a devenit, într-un fel, o activitate de familie și am redescoperit bucuria de a picta – este cel mai frumos mod în care mă relaxez. N-aș vrea să fiu înțeleasă greșit, mă ocup, îmi caut timp pentru toate aceste preocupări, dar, exceptând ritualul de dimineața, nu le practic zilnic, ci ocazional, cu recurență mai mare în perioadele mai puțin aglomerate din viața mea și a noastra, ca familie. Iar în ceea ce privește vinul roșu, îl beau ocazional cu soțul meu, în momentele noastre de liniște. Nici măcar nu pot să spun că îmi place așa de mult, cât mai degrabă îmi place ideea de a avea un pahar pe masă când stăm noi doi la o poveste, pe canapea. Micile plăceri ne fac viața mai frumoasă, n-ar trebui să ne privăm de ele, oricât de mult stres ar fi în viețile noastre, pentru că le dăruim și celor dragi din binele pe care ni-l facem.

„Am ales să facem pasul cu cel mai mare jucător medical din România”

– Clinica Oana Nicolau este o forță în domeniul psihoterapiei. Aveți peste 60 de terapeuți. Dimensiunea business-ului este impresionantă. Cum ați ajuns la o asemenea performanță? V-ați dorit această dimensiune? Spuneți cândva că denumirea „Clinica Oana Nicolau” a fost cea de la începutul business-ului, când lucrați doar Dvs…  Iată că astăzi n-ați schimbat brandul.
Am mai crescut puțin, iar până la finalul anului vom atinge un număr de minim 85 de specialiști. Povestea noastră a început cu dorința de a aduce psihoterapia la nivelul țărilor dezvoltate. Am considerat că România și românii merită să își îndrepte atenția către domeniul psihologiei, să trateze problematica emoțională cu același interes cu care tratează și zona medicală. A fost o călătorie frumoasă, grea, cu multe provocări de toate felurile, inclusiv bariere de mentalitate, însă am reușit. Și mă bucur că am devenit modele și pentru alții care ne-au urmat. Concurența este bună pentru că devine un act de conștientizare în masă. Cum am reușit?! În primul rând, am crezut în visul nostru și am căutat să avem alături de noi oameni care împărtășeau același vis, oameni care au crezut în noi și cărora le sunt recunoscatoare pentru că fără ei nu am fi ajuns la performanța de azi. Am mers și mergem pe acest drum împreună cu adevărați profesioniști, avem standarde ridicate în ceea ce privește calitatea serviciilor oferite și nu facem rabat de la asta, ceea ce înseamnă că investim mult în cei din echipă. Ne pasă de oamenii noștri, ne pasă de clienții noștri, suntem acolo trup și suflet pentru fiecare dintre ei și cred că asta a contat și contează cel mai mult. Creșterea clinicii și activitatea noastră au devenit atractive pentru investitori și pentru jucătorii mari din domeniul medical, astfel că am fost încântați să trecem la următorul nivel. Pentru că noi credem foarte mult în simbioza dintre minte și corp, am ales să facem pasul cu cel mai mare jucător medical din România, astfel că de la 1 ianuarie 2022 am fuzionat cu Regina Maria. Viziunea comună pe care am descoperit-o, modul de lucru, aplecarea către nevoile pacienților, au făcut ca această alegere să fie una firească. Și suntem încrezători că împreună vom ajunge la performanțele țărilor dezvoltate. Urmează o toamna plină, cu proiecte și noutăți. 

„Am lucrat o perioadă în domeniul financiar”

– De ce ați ales Psihologia? Ce a influențat cel mai tare această decizie? Ce v-a convins?
Orele de Psihologie din clasa a X-a m-au fascinat, pur și simplu. Am știut de atunci că vreau să fiu psiholog, fără sa am vreo idee clară despre ce înseamnă asta. Mai ales în România… Familia mea a respins ideea, din motive destul de evidente acum, când privesc în urmă. Pe vremea aceea erau la modă inginerii, economiștii și, în mod special, specialiștii din domeniul bancar. Deși am încercat varianta prin care să urmez Dreptul, până la urmă am fost „sfătuită” să urmez cursurile unei facultăți abia înființată la noi, Institutul Bancar Român, pentru că asta urma să îmi aducă o cariera înfloritoare și…bănoasă. O instituție remarcabilă, într-adevăr, unde am făcut școală mai mult decât am făcut în cei 12 ani de până atunci, însă deloc potrivită pentru structura mea, pentru înclinațiile și abilitățile mele. Dar m-am conformat și, mai mult, chiar am lucrat o perioadă în domeniul financiar. Un eșec total, cu multe supărări, dezamăgiri și nervi din partea mea, însă în contextual actual de business apreciez tot ce am acumulat atunci în experiența financiară. După ce m-am căsătorit, am simțit că sunt liberă să fac alegeri pentru mine și, din fericire, Sorin m-a susținut sută la sută. Am venit acasă într-o zi și i-am spus că vreau să fac Psihologia, că eu asta visez să devin – psiholog. L-am întrebat dacă mă susține și răspunsul lui a fost imediat: „Da, dacă asta îți dorești, sunt alături de tine” . Și a fost și este și azi. Lucrăm împreună, am pus împreună bazele clinicii, a devenit și el un fin psiholog, după atâția ani printre psihologi. Sau poate că este ceva natural din el. A facut și el pregătire în acest domeniu, deși el este antreprenor de o viață. A făcut cursuri de Coaching, cursuri de NLP, pe lângă cele de business și aduce multă valoare în tot ceea ce înseamnă managmentul clinicii și in lucrul cu oamenii.

– Dacă nu ați fi ales Psihologia, către ce profesie v-ați fi orientat?
Orice profesie aș fi ales, tot la psihologie m-ar fi întors. Este parte din mine, am simțit asta de la 15 ani și o simt la fel de puternic și azi.

„Părinții mei au divorțat când eu aveam 7 ani, iar tatăl meu și-a făcut o altă familie și a decis să nu mai păstreze contactul cu mine”

– Cum a fost familia în care v-ați format, ce profesii aveau părinții Dvs.?
Familia din partea mamei a fost o familie minunată, am avut parte de cei mai buni și mai frumoși bunici, o mătușă, un unchi și o verișoară care mi-au fost familie în toate sensurile posibile. Mama mea a fost lângă mine mereu, a făcut eforturi uneori supraomenești să mă crească și să am parte de o educație bună. Părinții mei au divorțat când eu aveam 7 ani, iar tatăl meu și-a făcut o altă familie și a decis să nu mai păstreze contactul cu mine. Cu siguranță căutările mele de a găsi soluții pentru familii funcționale vin și din această experiență. Mă bucur că le-am găsit și că pot să îi ajut pe ceilalți să le realizeze.

– Care sunt oamenii care au contat în parcursul Dvs.? Acele Mari Întâlniri.
Primul care îmi vine acum în minte este Sorin, soțul meu, pentru că el face ca fiecare zi să fie o mare întâlnire, iar dacă mă uit în trecut, pe lângă cei din familie, care m-au înconjurat cu iubirea lor și m-au ajutat să cred că pot orice, au fost diverse persoane care mi-au apărut în cale de-a lungul vieții. Nu oameni cunoscuți, neapărat, dar foarte importanți în traseul meu, în diverse momente. Sentimentul este că merg pe un drum, merg, merg, și dintr-o dată apare cineva, mă ia de mână, îmi schimbă direcția și apoi pleacă fără să spună o vorbă. Dar noua direcție este întotdeuna una bună. Sau, alteori, mă împinge de la spate și îmi dă viteză pe drumul acela. Oameni care vin și pleacă fără să le simt lipsa, dar care lasă ceva valoros în locul lor. Cred că ni se întâmplă asta tuturor, însă nu întotdeauna avem disponibilitate să îi vedem sau să îi apreciem. 

– Care este aspectul fascinant în profesia Dvs.?
Noutatea de zi cu zi. Este fascinant că totul este diferit, totul se mișcă, este un flux continuu de energie, de prospețime. Fiecare caz și fiecare ședință a fiecărui caz este unică, ceea ce pentru mine este minunat, pentru că nu îmi place monotonia. Mai este fascinant pentru că pot să îmi fac meseria în multe moduri, nu doar prin terapia clasică din cabinet sau online, ci și prin participări la evenimente, ca speaker, prin webinariile pe care le țin la diverse companii, în mediul online unde ofer content urmăritorilor mei, scriu despre terapie – mai am puțin până finalizez a doua carte.

– Cel mai frumos compliment profesional?
Mulțumesc-ul acela de la finalul procesului terapeutic este cel mai frumos compliment și cea mai mare satisfacție.

– Dar personal?
„Pentru ca tu esti tu, pot si eu sa fiu eu” – de la Sorin.

– Cel mai dificil moment de până acum?
În plan personal, moartea bunicii, care m-a doborât dar m-a ridicat apoi, într-un mod în care nu mi-aș fi imaginat. Am trăit niște experiențe fascinante, care m-au ajutat să am o altă înțelegere asupra vieții și a morții. În plan profesional, lucrul cu un cuplu, un caz de violență domestică extremă, care m-a afectat emoțional. Din fericire, a fost un caz de succes prin faptul că au decis să se despartă și au și reușit să faca asta, cu ajutorul terapiei, astfel că toată lumea a fost și a rămas în siguranță. 

– Cel mai frumos?
Nașterile copiilor au fost cele mai frumoase momente trăite – mix de bucurie, împlinire și mult bine. La fiecare copil a fost diferit, însă sentimentele de bază au rămas aceleași. Le țin minte ca și când ar fi fost azi, acum, deși au trecut 11, 12, respectiv 15 ani de-atunci. Mă inundă într-un mod plăcut, de fiecare dată când mă gândesc. În plan profesional, ultima ședință de terapie cu o clientă, când a venit cu o sticlă de șampanie să celebrăm noul ei sine, construit în terapie. 

– Ce întrebare v-ați fi dorit să primiți în cabinet și nu a venit niciodată?
Nu m-am gândit niciodată la asta, îmi place întrebarea. Aud atât de multe lucruri în cabinet și primesc atât de multe întrebări, încât nu îmi dau seama dacă a rămas ceva de întrebat. Pe măsură ce evoluăm în procesul terapeutic, clienții încep să devină din ce în ce mai deschiși și mai curioși și nu se cenzurează atunci când au ceva de spus sau de întrebat. Dar voi păstra întrebarea, voi mai reflecta. 

Pe OANA NICOLAU o puteţi urmări aici