Numele lui Răzvan Suma nu se desparte de violoncel. Nu doar în concepția publicului, ci și în realitatea artistului. Răzvan a reușit să promoveze acest instrument pentru publicul generalist, iar acest fapt mi se pare un câștig pentru Muzică, mai ales că reușește să mențină atenția asupra lui – și a violoncelului – de foarte mulți ani deja. Organizează turnee, festivaluri, concursuri… și pentru că e neobosit l-am întrebat cum face.

„Violoncelul mi s-a pus în brațe din cauza unui auz needucat. Practic, eram afon în clasa întâi”

– Te-ai născut la Cluj. Familia în care te-ai format avea tradiție în Muzică?
Părinții mei erau muzicieni, mama mea profesoară de vioară, iar tatăl meu contrabasist la filarmonica clujeană. Consider că profesiile părinților au fost un avantaj pentru mine, din multe puncte de vedere, dar și presiunea așteptărilor din partea a doi profesioniști nu a fost ușor de gestionat.

– Dar dintre toate instrumentele, cum de ai ales violoncelul?
Violoncelul a devenit, pas cu pas, instrumentul preferat. Atunci, au ales părinții. Când ești copil, visurile se îndreaptă spre activități foarte atractive precum fotbalul – pe care l-am jucat necontenit, iar apoi influențele de sistem. Ca să fiu sincer, din toată clasa întâi de la școala de muzică, la întrebarea „Tu ce-ai vrea să te faci când o să fii mare?”,majoritatea colegilor mei au răspuns „șofer de camion, tractorist sau cosmonaut”. Cam aceasta era influența sistemului politic comunist, pe vremea aia. Trist, nu?! Din păcate noi uităm că un sistem bolnav ne controla până și visurile.

– Când și unde ai văzut un violoncel, prima dată?
Unul dintre cele mai importante avantaje pe care le-am avut de la vârste preșcolare era participarea la concertele Filarmonicii. Mergeam cu părinții – care erau unul pe scenă, iar celălalt lângă mine și fratele meu. Cu toate că la prima vedere un copil nu poate înțelege multe din muzica clasică, pe la cinci ani, ascultând radioul unde rula ceva muzică simfonică, tatăl meu m-a întrebat ce fel de instrument cânta în acel moment. I-am răscuns fără ezitare că era corn englez. Atunci i-am văzut surprinderea, acel instrument având un ton nu foarte ușor de identificat. Atenția copiilor este impresionantă! Violoncelul mi s-a pus în brațe din cauza unui auz needucat. Practic, eram afon în clasa întâi. Am avut noroc cu profesoara mea, Gabriela Todor, care m-a luat de la zero, iar la șase luni de la începerea violoncelului, câștigam primul premiu.

– Ce îți amintești despre primul tău violoncel?
Am început studiul violoncelului la șase ani. În acest moment, este vârsta optimă pentru a putea face performanță. Pe atunci era o raritate, eu fiind unul dintre primii violonceliști care începeam așa devreme. Îmi amintesc despre un violoncel „de sfert” foarte lucios, scos direct din fabrica de la Reghin. Violoncelele sunt de mai multe dimensiuni – cel mai mic este de o optime – acest tip de violoncel se folosește pentru preșcolari, apoi urmează cel de sfert, jumătate, trei sferturi, iar la maturitate fizică se trece pe violoncel întreg, 4/4. În China, violoncelul se începe la trei sau patru ani. Dacă acest sistem de învățământ vrea să rămână competitiv, iar la concursurile internaționale violonceliștii români să fie competitivi, startul trebuie să fie cât mai devreme. Nu există altă șansă!

„Cel puțin 24 de violonceliști din 11 țări vor învăța o piesă românească scrisă de unul dintre cei mai importanți compozitori români contemporani, promovând atât violoncelul cât și creația și cultura românească”

– Cu experiența de acum, dacă ai putea da timpul înapoi, ai alege același instrument? Oferă el îndeajuns de multe valențe pentru a fi mereu pe scenă în 2024?
Da, aș alege același drum și cu exact aceiași mentori. Dacă ulterior variantele sunt multiple, începutul studiului trebuie să aibă un profesionist redutabil. Eu am fost foarte norocos. Violoncelul cred că are cam cea mai mare creștere la nivel de imagine, în acest moment. Acest fapt se datorează și atitudinii violonceliștilor de a colabora între ei. De aici aceste festivaluri de violoncele răspândite în toată lumea. S-a scris enorm în secolul XX pentru violoncel – concerte, sonate, muzică pentru ansambluri de violoncele sau violoncelul introdus în diverse ansambluri camerale. Dacă nu ar fi fost foarte vizibil violoncelul, nu s-ar fi cerut atâta muzică pentru acest instrument. Dau un singur exemplu: la Concursul CellEAST din acest an, la categoria D, cea mai mare ca vârstă, am impus prin regulament, o piesă scrisă de Dan Dediu special pentru această ediție a concursului. Asta însemnă că cel puțin 24 de violonceliști din 11 țări vor învăța o piesă românească scrisă de unul dintre cei mai importanți compozitori români contemporani, promovând atât violoncelul cât și creația și cultura românească. 

– Ai reușit să găsești și un aspect „comercial” pentru violoncel, un instrument destul de… clasic în abordare. De unde ți-a venit ideea de a încerca mai mult decât să fii într-o orchestră?
Este un subiect foarte sensibil, care are reminiscențe în educația primită în trecut. A cânta în orchestră era în mintea unora ceva josnic. Pot cita multe voci: „dacă nu studiezi, vei ajunge la ultimul pupitru la filarmonica X”. Asta este una dintre cele mai autodistructive concepții. A cânta în orchestră este extraordinar! Să fii o roată dințată a unul angrenaj complex, să ai ca uniformă fracul și să începi ziua de muncă la ora 10 sunt doar câteva privilegii absolut imbatabile care țin de calitatea vieții profesionale, implicit personale.

„Pe vremea când studiam în școală, dar chiar și la universitate, era sărăcie mare. Visul meu era să plec din țară, pentru un trai mai bun”

– De fapt, atunci când studiai muzica, ce planuri de carieră aveai?
Pe vremea când studiam în școală, dar chiar și la universitate, era sărăcie mare. Visul meu era să plec din țară, pentru un trai mai bun. A fost un obiectiv care m-a ajutat să studiez mult mai mult. Mă trezeam la 5 dimineața, iar până veneau profesorii la clasă și mă dădeau afară din sala de studiu, deja aveam 4-5 ore studiate. Mai prindeam încă câteva ore seara, cât mai rezistam.

– În 2000 ai absolvit Universitatea de Muzică din București. Ce te-a făcut să urmezi facultatea aici?
Marin Cazacu m-a fascinat prin clasa a X-a, când i-am cântat o dată la Cluj, el venind pentru un concert. Am vrut să studiez cât mai curând cu el și mi-am exprimat dorința. M-a întrebat când aș putea veni la București, iar ăspunsul a fost „mâine!”De atunci am început să devin un bucureștean redutabil.

– Îți doreai scene internaționale? Erai atât de valoros încât să-ți proiectezi astfel de provocări?
Aceste deziderate vin de la sine, când te trezești câștigător de concursuri internaționale. Concursurile mari vin cu premii speciale, care înseamnă programări cu orchestre, de obicei, din țara respectivă. Când ajungi acolo, ți se pare totul normal. Când colo… este foarte special ce ți se întâmplă – statisticile spun că mai puțin de 1% dintre profesioniști ajung la acel nivel. Consider că sunt privilegiat că am acces la scene internaționale și mă bucur din ce în ce mai tare de această situație, mai ales după conștientizarea din ce în ce mai intensă – fapt care vine cu experiența, ca să nu spun „cu vârsta”.

„Drumul meu românesc era deja pecetluit. Mă întorsesem din Boston în 2002 și voiam să trăiesc în România”

– În 2009 ai devenit solist concertist al Orchestrelor și Corurilor Radio. A fost acela un moment de certitudine că în România e calea ta?
Drumul meu românesc era deja pecetluit. Mă întorsesem din Boston în 2002 și voiam să trăiesc în România. Am fost invitat să predau la Universitatea Națională de Muzică București, dar a fost angajat altcineva, cu toate că avusesem toate asigurările înainte de a face drumul de întoarcere în țară. A fost o dezamăgire imesă pentru mine să dau cu capul dezgolit de un sistem de care credeam că scăpasem. M-am concertat pe cariera de muzică de cameră în Romanian Piano Trio și am uitat de planul inițial, ceea ce poate că a fost un avantaj. Au trecut anii și am ajuns Solist Concertist al Orchestrelor și Corurilor Radio. Cred că acest post nu l-aș fi câștigat dacă nu făceam cariera pe care am făcut-o cu trio. Acest post este o responsabilitate extraordinară, o poziție care mă obligă la dezvoltarea perpetuă a repertoriului, a genurilor muzicale și a produselor pe care le propun.

– Care sunt Marile Întâlniri din parcursul tău profesional?
În primul rând, profesorii mei – Gabriela Todor, Marin Cazacu și Terry King. Apoi am avut șansa să cânt într-una dintre orchestrele de tineret de top ale lumii – Philharmonie der Nationen condusă de Justus Franz. Acolo am activat de la 18 ani și am avut ocazia să cânt cu cei mai mari soliști ai lumii la momentul respective – Maxim Vengerov, Viktoria Mullova, Maurice André și mulți alții. Multe întâmplări m-au dus către rezultate extraordinare – în 2003 m-am dus la un concurs la care am fost faultat la maxim, dar acolo l-am întâlnit din întâmplare pe Josu Okinena, pianistul cu care cânt constant de peste 22 de ani. Așa că pot spune că fiecare ușă închisă în fața mea a deschis altele mult mai interesante și importante. De obicei aceste uși sunt ferecate de omeni foarte mici, chiar dacă ei au vremelnic puterea pozițiilor incompetenței lor. Valorile vor ieși întotdeauna la suprafață chiar și mai puternice.

– Care a fost cel mai frumos moment de pe scenă?
Prefer să consider că nu l-am trait încă. Mă bucur de fiecare concert din ce în ce mai mult.

– Atunci spune-mi despre cel mai provocator?
Face parte din aceeași mentalitate – provocarea este în viitor!

– Cum este relația cu publicul? Și de ce simți mereu nevoia să-I întrebi pe oameni dacă „le place”. Mă refer la titlurile turneelor – „Vă place Bach?” , „Vă place Brahms?”, „Vă place Tango?”, „Vă place SCHU…?”, „Vă place Beethoven?” sau „Vă plaCello?”.
Proiceltele „Vă place…?” au avut inițial un alt titlu. Nu mai contează care… În anul 2012 am început, tot dintr-o întâmplare care părea nefericită, o colaborare cu un nou PR. S-a dovedit a fi dintre cele mai importante întâlniri profesionale relaționate cu imaginea mea. Cristina Niculescu mi-a schimbat titlul proiectului și mi-a ridicat foarte mult notorietatea. Datorită ei s-au umplut sălile cu proiectul „Vă place Bach?”.Eram atât de ocupat cu studiul și reconceperea interpretativă a celor șase suite, încât nu m-a prea interesat de titlul proiectului. Și cred că a fost mai bine să las acest concept cuiva care avea experianță în promovare. Rebranduirea la PlaCello nu mai pune întrebări…

„Dacă instituțiile de stat și proiectele private ar avea în plan promovarea muzicii clasice pe canalele generaliste, cred că am avea împreună rezultate extrem de bune”

– De ce ai simțit nevoia să deschizi lumea violoncelului și spre presa generalistă, nu doar spre aceea culturală?
Am considerat întotdeauna că lumea trebuie să fie informată despre toate nișele existente. Am dat poate de prea multe ori exemple de promovare pe care le-am considerat pozitive. Publicul potential este pretutindeni. Ei sunt bombardați cu afișe pe toate gardurile lipite abuziv și ilegal. E clar că acolo se vor duce la concert, pentru că știu că există! În București sunt anumite mafii care se ocupă cu această mizerie de promovare lipsită de civilizație. Eu nu depind de aceștia și de asta nu mi-e frică să scriu. Când autoritățile locale vor impune un sistem de afișaj stradal precum există în Sibiu, de exemplu – numai în locurile autorizate, atunci mă voi gândi dacă voi relua acest tip de promovare. Doar ca să vă dați sema de impact, în București se lipesc aceleași afișe de patru ori pe zi! Adică vin alții și le acoperă cu alte afișe, de cel puțin trei ori pe zi. Cred că dacă publicul larg, cel care poate nu a fost niciodată la un concert de muzică clasică, este ajutat cumva să ajungă la un eveniment, cam 10% dintre oameni vor reveni, iar 2% vor deveni melomani. Dacă instituțiile de stat și proiectele private ar avea în plan promovarea muzicii clasice pe canalele generaliste, cred că am avea împreună rezultate extrem de bune. Este foarte grav când ne lăsăm pradă concepțiilor generale. Acum mă confrunt cu afirmația: CellEAST este un festival prea „nișat”… adică „doar de violoncel”. Eu aș întreba acea persoană la câte evenimente clasice „nenișate”a participat în viața lui. Cred că răspunsul ar fi între zero și cinci. Așadar, alături de colegii mei de echipă, luptăm în fiecare zi pentru promovarea muzicii frumose, nișate sau nenișate.

– Cariera ta a dezvoltat și alte nuanțe, pe lângă aceea de muzician. Ești și organizator de turnee, concursuri, concerte… De unde ai deprins această abilitate? A venit natural sau a fost, pur și simplu, nevoia de a-ți promova munca?
În 2006, porneam Romanian Piano Trio. Promovarea muzicii în România era în palmier la acel moment. Participasem la recitaluri ale unor formații de muzică de cameră foarte bune, unde pe scenă erau mai mulți decât în public. Așadar am fost nevoiți în primul an să facem promovarea singuri. Fiecare start de proiect este extrem de dificil. Și acum este la fel de greu, doar că CellEAST Festival, cel mai nou și poate cel mai mare proiect conceput, are o echipă foarte tare în spate, care se bazeză pe munca și viziunea Ellei Bokor – președinte al A. C. PlaCello, iar partenerii noștri, fără de care nu ar fi posibil un festival atât de mare cu sorginte private, sunt alături de noi, cu încredere extraordinară. Uniunea de Creație Interpretativă a Muzicienilor din România și Echit Art sunt coorganizatori al CellEAST Festival, Universitatea Națională de Muzică București, Filarmonica George Enescu, Societatea Română de Radio sunt fundamentali pentru unicul festival de violoncele din România, iar fără să fiu inconștient, pot spune că este cel mai mare din Europa de Est. CellEAST Competition, anul acesta la prima ediție, mai are de crescut, având un competitor redutabil – Concursul David Geringas, cu care colaborăm, deci nu ne călcăm pe bombee, ci organizăm la doi ani fiecare, în anii în care cealaltă parte nu are activitate. Colaborarea între festivalurile de violoncele este foarte constructivă, ne cosultăm între noi pentru a avea la nivel internațional rezultate comune cât mai bune în beneficiul violoncelului și al muzicii, în general.

– Cum convingi sponsorii să susțină un proiect care are în centrul său… violoncelul?
Avem norocul să avem un sponsor de nădejde în spate – Vestra Industry – o companie care ne este alături de 12 ani. Este fantastic să știi că niște oameni extraordinari din această companie cred în toate proiectele pe care le dezvolți. Este un start de la care pornim fiecare proiect. Au devenit parteneri de organizare, iar asta ne dă și mai mari speranțe pentru viitor. Anul acesta BRD a devenit Partener Principal, iar VLG – care a fost alături de noi în anul 2006 revine întru susținerea noastră. Jidvei, de asemenea devine un colaborator în multe proiecte, iar noi suntem încrezători că vinul este o carte de vizită a țării noastre. Vreau să subliniez un fapt extraordinar, că anul acesta pe lângă proiectul câștigal la A.F.C.N pentru CellEAST Competition, Ministerul Culturii, prin susținerea domnei ministru Raluca Turcan, ne-a finanțat proiectul de concerte CellEAST Maestros al CellEAST Festival. Suntem extrem de recunoscători pentru prima colaborare cu Ministerul Culturii.

– Cine te sfătuiește cu privire la repertoriu?
Nu mai am, din păcate, pe nimeni care să mă ghideze. Poate că este mai bine așa, pentru că eu chiar cred în toate alegerile repertoriale. Până acum nu am dat greș. Dar este cu siguranță foarte greu, iar responsabilitatea este foarte mare, mai ales când în proiect suntem mai mulți.

– A fost cunoscută colaborarea ta cu pianistul Horia Mihail și cu violonistul Alexandru Tomescu. Mai colaborați?
Recent m-am întors din turneul Iberic cu Horia, iar cu Alexandru voi avea un concert la Radio, în iunie. Deci da, colaborăm. Nu mai cântăm în trio, dar cred că suntem destul de civilizați ca să păstrăm relații cordiale între noi. Pot spune că am fost niște fraieri că ne-am despărțit ca trio.

– Maestrul Marin Cazacu ți-a fost profesor în facultate. Apoi ți-a fost colaborator în ansamblul pe care l-ați format împreună, Cvartetul Cellissimo. Crezi că elevul – tu, în cazul acesta – și-a depășit maestrul?
Mentalitatea cu care am fost crescut e una de non-combat, așadar nu aș fi putut vreodată să concurez cu profesorul meu. Am învățat enorm de mult de la el. A face muzică alături de maestrul tău este un lucru extraordinar. Acum am creat Ansamblul PlaCello alături de Ștefan Cazacu, fiul său care la rândul lui mi-a fost student mie. Deci cumva învârtim roata mai departe și sper ca Ștefan să-l învețe multe pe copilul meu – Tiago, care merge foarte bine cu violoncelul.

– Ce frumos! Răzvan, ce înseamnă violoncelul, pentru tine?
Aici aș putea să umplu romane întregi… Aproape totul relaționat cu ceea ce sunt eu acum. Eu trăiesc cu violoncelul alături, tot timpul. Nu mă simt confortabil într-o vacanță fără violoncel. Ciudat, nu? Prima vacanță în viața mea fără violoncel în afara țării mi-am luat-o acum șase luni, când am plecat în Egipt. Am 46 de ani și nu mi se pare nimic ciudat, cu toate că poate părea, nu? Violoncelul este partenerul cu care am petrecut cel mai mult timp din viața mea, indiferent cum ai face calculele. Este un susținător al meu, în toate formele sale, ca de exemplu: violoncelul în avion este cea mai bună pernă – se așează instrumentul cu capul în jos, iar baza sa devine cea mai bună pernă pentru domit, doar prin așezarea capului puțin spre instrument. Doar imaginează-ți stările colegilor care nu au așa ceva, iar la un drum de 14 ore până în Asia, cam care este diferența. Am dat exemplul cel mai banal posibil. Violoncelul m-a relaționat cu cea mai înaltă societate artistică. Îi sunt extrem de recunoscător!!!

– Care sunt colaborările pe care ți le dorești, de aici înainte?
După multe visuri pe care le-am avut cu artiști de toate felurile, am ajuns să-mi doresc să cânt cu prieteni, artiști adevărați, cu care simt că înțelegem și exprimăm muzica la același nivel de pregătire și sinceritate.

– Ce are Hauser și nu ai tu, de el viral pe TikTok?
Eu nu am Tik Tok. Cred că nici el nu are, ci are o echipă care lucrează pentru vânzarea produsului Hauser. Violonceliștii profesioniști îl critică, băgându-l în aceeași categorie cu André Rieu la modul peioarativ. Eu consider că Hauser este un violoncelist bun, care promovează violoncelul făcând un bine atât instrumentului cât și muzicii în general. Sunt convins că mulți violonceliști încep violoncelul datorită lui Hauser. Pe lângă asta, el își asumă ceea ce face, crede cu adevărat în produsul său. Datoria noastră este să selectăm ce credem că este valoros la el și să eliminăm chestiunile mai ieftine care au ca target alt tip de public.

„Acum câteva zile am avut ocazia de a cânta pe scenă alături de Noa, fetița mea. Tiago, băiatul meu, face violoncel la nivel foarte bun”

– Copiii tăi îți urmează pasiunea pentru muzică?
Noa, fetița mea extraordinară, a început violoncelul alegând modelul din casă, dar a abandonat, trecând prin flaut, chitară, unde cântă foarte bine, merge la dansuri sportive, dar visul ei este să cânte. Acum câteva zile am avut ocazia de a cânta pe scenă alături de ea. Îmi venea să plâng când am prezentat-o. Este o senzație foarte greu de depășit. Fericirea a fost inegalabilă. Tiago face violoncel la nivel foarte bun. Are marele noroc să fie în aceeași generație cu alți doi copii minunați și la fel de talentați ca Ruxandra și Toni. Sper ca toți trei să reușească să ajungă mari muzicieni.

– Iubești, din nou. Mai credeai în iubire?
Da! Ella Bokor este iubita mea, iar viața se împarte între traiul frumos și calm pe care-l avem – un privilegiu, de altfel, muzica de cameră pe care o realizăm în cadrul Ansamblului PlaCello, partea educațională relaționată cu violoncelul la CellEAST Festival sau ICon Arts sau organizarea de evenimente, mai ales festivalul despre care ți-am povestit, ceea ce ne ia foarte multă energie, dar suntem extrem de convinși că facem ce trebuie pentru viitorul violoncelistic european.

– În mai va avea loc CellEast Festival. Povestește-ne despre acest proiect.
Cred că am dat foarte multe detalii deja. Este cel mai important proiect violoncelistic la nivel istoric din România. CellEAST Festival este la a treia ediție și va avea loc între 7 – 15 mai 2024. A atras violonceliști din toată lumea până acum. Anul acesta suntem 16 violonceliști din România, Elveția – Ucraina, Bulgaria, Japonia, Germania, Polonia, Austria și Lituania. Sunt violonceliști de cea mai înaltă clasă, iar evenimentele vor fi extraordinare! Toate festivalurile de violoncele au mai multe direcții – concerte sau recitaluri, unde vom avea evenimente zilnice în toată perioada amintită, parte educațională – masterclass-uri Future CellEAST și MiniCellos organizate pe categorii de vârstă, unde avem peste 50 de participanți din 14 țări, iar pentru prima dată în România, un concurs dedicat exclusiv violoncelului, vom avea 70 de participanți din 17 țări, iar aici a trebuit să facem o selecție serioasă din cauza cererii foarte mari. Consider că CellEAST Festival este doar la început, iar generațiile viitoate au datoria să-l preia și să-l ducă mai departe alături de celelalte festivaluri de violoncele din toată lumea. Este un vis pe care toți violonceliștii ni l-am dorit. M-aș bucura să-l descoperiți: www.celleast.com!