Apel la concordie

În curând vor începe procesele legate de disputa vizând hotarele maritime dintre Chile şi Peru, procese desfăşurate la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga. Mulţi am fi preferat ca această dispută să fie rezolvată prin negocieri bilate­rale, în intimitatea cancelariilor, dar cum acordul n‑a fost posibil, litigiul a ajuns acolo unde raţiunea şi bunul-simţ ne spun că trebuie să fie: în faţa unei instanţe juridice internaţionale, recunoscută de ambele ţări şi a cărei decizie atât guvernul peruan, cât şi cel chilian s‑au angajat s‑o respecte.
Din acest motiv, pe 25 iulie anul cu­rent s‑a lansat simultan în Lima, la Santiago şi la Madrid un „Apel la concordie“ semnat de cincisprezece chilieni şi cincisprezece peruani de diferite profesii, vocaţii şi simpatii politice, respectând însă cu toţii cultura democratică. Este iniţiativa a doi scriitori – Jorge Edwards şi eu însumi – care şi în urmă cu treizeci şi trei de ani, în iunie 1979, cu ocazia împlinirii unui secol de la Războiul Pacificului, am lansat o declaraţie semnată de zece chilieni şi zece peruani, fiind dispuşi să acţionăm pentru ca Peru şi Chile să trăiască „întotdeauna în pace şi prietenie“. Cu acea ocazie afirmam că nu vecinătatea învrăjbeşte cele două ţări, Peru şi Chile, ci subdezvoltarea, iar bătălia contra foametei, ignoranţei, şomajului, lipsei de democraţie şi libertate „o putem câştiga doar uniţi, luptând solidar împotriva celor ce urmăresc învrăjbirea noastră, împiedicând progresul nostru“.

La apariţia acelui prim manifest, Chile şi Peru erau sub dictaturi militare (conduse de generalul Pinochet şi respectiv generalul Morales Bermúdez) care cenzurau presa, urmăreau disidenţii şi încălcau barbar drepturile omului. Azi, din fericire, ambele ţări se bucură de libertate şi legalitate, au guverne născute din alegeri libere, respectă dreptul la critică şi proprietatea privată, practică politici de piaţă, respectă libera concurenţă şi încurajează investiţiile, impulsionând foarte mult dezvoltarea economică. Deşi bineînţeles că mai sunt încă multe de făcut, căci diferenţele dintre venituri şi oportunităţi sunt foarte mari – reducerea sărăciei, creşterea clasei de mijloc, fluxul de investiţii străine, controlul inflaţiei şi al cheltuielilor publice –, întărirea instituţiilor în ambele societăţi este notabilă, transformările înregistrate fiind cele mai rapide din istoria acestor ţări.
În cadrul acestui progres susţinut, schimburile economice dintre Chile şi Peru cunosc şi ele un dinamism fără precedent. Firme chiliene activează pe întregul ţinut peruan, creând mii de locuri de muncă, iar de câţiva ani multe companii peruane au început şi ele să investească şi să activeze în Chile. Mulţi peruani au emigrat în ţara vecină, stabilindu‑se aici cu zecile de mii, de când Chile s‑a dezvoltat economic.
Aceste lucruri – bune şi benefice pentru ambele ţări – trebuie încurajate, fiindcă, pe lângă contribuţia la progresul material chilian şi peruan, ele vor risipi zilnic susceptibilităţile, rezistenţele, duşmăniile şi prejudiciile pe care segmentele naţionaliste – pe cât de exaltate, pe atât de iresponsabile – se încăpăţânează să le menţină, stârnindu‑le cu înverşunare odată cu disputa limitrofă care se rezolvă acum la Haga. Aceste manifestări patriotarde, de doi bani, cu care anumite publicaţii şi grupări politice extremiste încearcă să semene discordia între cele două ţări, nu sunt dezinteresate. Tainica lor intenţie e justificarea politicii de înarmare, adică uriaşele investiţii care înseamnă în zilele noastre cumpărarea acelor jucării mortale cu care se dotează armatele, risipind bani ce ar trebui alocaţi mai degrabă în domeniul sănătăţii, cel al educaţiei şi cel al infrastructurii, domenii indispensabile pentru ca dezvoltarea economică să‑i vizeze nu numai pe cei cu venituri mari şi medii, ci să ajungă şi la cei strâmtoraţi: sectoarele defavorizate şi marginalizate. Chiar dacă e adevărat că în ultimii ani aceste ultime sectoare s‑au mai diminuat, totuşi ele continuă să fie intolerabil de numeroase. Şi nu există dezvoltare demnă de acest nume dacă o democraţie nu‑i capabilă să creeze, în domeniul economic, egalitate de şanse pentru toţi cetăţenii săi.

Iată raţiunea „Apelului la concordie“. Oricare ar fi decizia Curţii Internaţionale, ea trebuie să fixeze definitiv respectivele graniţe, stopând pe veci focarul de discordii periodice dintre cele două ţări. Şi totodată să arate întregii Americi Latine modul civilizat şi paşnic în care trebuie rezolvate conflictele de graniţă. În acest context, trebuie să ne amintim că diferendele de graniţă au reprezentat de două secole unul dintre cele mai importante motive ale subdezvoltării latinoamericane. Ele au provocat războaie nesăbuite, în care cele mai multe cadavre erau ale celor mai săraci; războaie‑pretext pentru cursa înarmărilor care le‑a permis, fără excepţie, militarilor şi politicienilor corupţi să-şi umple buzunarele cu comisioane ilegale. O altă consecinţă au fost uriaşa creştere a forţelor militare şi implicarea lor în viaţa publică – motiv pentru care cultura democratică a fost până nu demult o plantă exotică, dificil de aclimatizat în cele mai multe ţări latinoamericane.
Dar cea mai nefastă urmare a acestor dispute – adesea provocate artifi­cial – o reprezintă fără îndoială implantarea naţionalismului: obtuză ideologie, ce separă şi învrăjbeşte ţările între ele. Aşa se explică faptul că, deşi vorbesc aceeaşi limbă, împărtăşesc o tradiţie, o istorie şi o problematică socială, ţările latinoamericane n‑au reuşit până acum să se unească într‑o mare confederaţie politică – aşa cum s‑a unit de pildă Europa – şi n‑au izbutit nici măcar să eficientizeze tratatele regionale de comerţ liber, pe care le semnează la răstimpuri, tratate care adesea se împotmolesc ori sunt reziliate din pricina obtuzităţii cu care sunt puse în practică. Multe dintre conflicte sunt doar într‑o stare letargică, dar plutesc în aer ca nişte ameninţări sinistre, putând izbucni din orice motiv şi declanşând războaie ori lovituri de stat ce pot spulbera în doar câteva zile sau săptămâni tot ce s‑a reuşit în plan economic în ani de zile.

E drept că America Latină, cu excepţia dictaturii cubaneze a fraţilor Castro – cea mai lungă din istorie – şi semidictaturii comandantului Chávez (care, dacă vor fi alegeri libere, s‑ar putea sfârşi în octombrie), a lăsat în urmă perioada nefastă a dictaturilor militare, optând pentru democraţie. Astăzi, imensa majoritate a ţărilor continentului are guverne civile, alegeri, o presă cât de cât liberă, iar instituţiile încep să funcţioneze, în pofida uriaşelor rate de criminalitate, asociate de regulă cu traficul de droguri, cu corupţia şi cu uriaşele diferenţe de venituri dintre vârf şi baza socială. Dar chiar şi cu aceşti factori negativi, există totuşi un progres vădit, mai ales în domeniul economic, graţie unor politici pragmatice şi de deschidere, care au înlocuit politicile catastrofale de odinioară, când naţionalismul economic se străduia să închidă graniţele, să etatizeze „industriile strategice“ şi să practice dezvoltarea internă. Doar câteva ţări, ca Bolivia şi Ecuador, se mai cramponează încă de acele anacronisme, rămânând aşa, nişte state anacronice. Dar celelalte ţări se dezvoltă, iar unele dintre ele – printre care tocmai Chile şi Peru – se dezvoltă într‑un ritm alert. O dovadă indiscutabilă o reprezintă faptul că America Latină a fost foarte puţin marcată de criza financiară ce zguduie acum Europa şi Statele Unite. Ea n‑a prea afectat o regiune care, până nu demult, făcea pneumonie când Statele Unite şi restul Occidentului doar răceau.
Pentru ca progresul acesta să se perfecţioneze şi să se accelereze, trebuie ca vechile dispute de graniţă – ce‑au separat şi învrăjbit ţările latinoamericane – să dispară, iar statele acestea să imite exemplul bun al Europei, apropiindu‑se tot mai mult între ele, astfel încât hotarele lor – graţie schimburilor de tot felul ce favorizează cooperarea şi prietenia – să dispară, îngăduind o uniune durabilă, sub semnul libertăţii.