„Cel mai mare rău pe care ți-l poți face în investiții este să vinzi o companie extraordinară doar pentru că prețul a crescut prea mult sau pentru că simți nevoia să realizezi un profit."
— Philip Fisher, Common Stocks and Uncommon Profits (1958)
Omul care a stat 50 de ani pe aceleași acțiuni
Philip Fisher a cumpărat acțiuni Motorola în 1955 și le-a păstrat până la moartea sa, în 2004. Aproape o jumătate de secol pe același titlu. Nu a fost lene, ci convingere. Fisher credea că un investitor găsește rareori în viață mai mult de câteva companii cu adevărat excepționale, iar când le găsește, cel mai prostesc lucru pe care îl poate face este să le scape din mână pentru un câștig rapid de care se va lăuda la o cină. Cartea lui din 1958 a rămas una dintre puținele pe care Warren Buffett a recunoscut că i-au format gândirea, alături de Graham. Fisher nu vorbea despre grafice sau despre timing. Vorbea despre răbdarea de a lăsa o afacere bună să lucreze ani la rând.
Reflexul de a încasa care sabotează portofoliul
Există un impuls aproape fizic la investitorul care vede o poziție pe verde. Îl simte oricine a prins un titlu care s-a dublat. Mâna se duce la butonul de vânzare, pentru că un profit realizat pare sigur, iar unul pe hârtie pare fragil. Fisher spune că exact aici pierzi banii mari. Nu în crash-uri, ci în vânzările premature din care nu te mai întorci niciodată la aceeași afacere.
La BVB, un exemplu clasic e felul în care mulți investitori locali au tratat dividendele grase de la companiile din energie. Cineva care a cumpărat Romgaz sau Nuclearelectrica la listare și a vândut după primul an, mulțumit de un plus de 30%, a ratat exact compunerea care face diferența. Alții au ținut și au încasat dividende an de an, plus aprecierea. Diferența dintre cele două comportamente nu ține de inteligență. Ține de stomac. Cine vinde ca să se simtă bine astăzi renunță la ce ar fi contat peste zece ani.
