Pe 8 septembrie 1998, cinci companii aeriene, Lufthansa, United Airlines, Air Canada, Thai Airways și SAS, anunțau la Frankfurt formarea Star Alliance. Era prima alianță aeriană globală de acest fel, iar mulți analiști au ridicat din umeri la vremea aceea. Nimeni nu bănuia că, peste două decenii, peste 25 de companii aveau să opereze sub aceeași umbrelă, transportând sute de milioane de pasageri anual.
Aviația de dinainte de alianțe
La sfârșitul anilor '90, sectorul aviatic american tocmai ieșea dintr-o perioadă turbulentă. Costurile combustibilului erau relativ scăzute, dar competiția pe rutele transatlantice devenise brutală. O companie singură nu putea acoperi eficient toate destinațiile pe care le cerea un pasager de business. Aici stătea problema reală. Un client Lufthansa care voia să ajungă din Frankfurt la Denver depindea de conexiuni haotice, tarife duble și programe de fidelitate care nu comunicau între ele.
Ideea de a împărți codurile de zbor, lounge-urile și milele acumulate părea simplă pe hârtie. În practică, însemna coordonarea unor giganți cu culturi corporatiste complet diferite. Investitorii nu erau convinși că aceste companii, obișnuite să se bată una pe alta, vor reuși să colaboreze fără să se saboteze reciproc. United raporta la acel moment venituri de peste 17 miliarde de dolari, iar orice mișcare greșită putea costa scump.
Modelul care a fost copiat imediat
Star Alliance a funcționat. Atât de bine încât concurența a fost forțată să răspundă. În 1999 apărea Oneworld, cu American Airlines și British Airways în frunte, iar în 2000 se năștea SkyTeam, condusă de Air France și Delta. Practic, în doar doi ani, harta aviației mondiale s-a împărțit în trei mari blocuri.
