Pe 16 septembrie 1992, guvernul britanic a pierdut o bătălie pe care nu avea cum să o câștige. Trezoreria a cheltuit peste 27 de miliarde de lire din rezerve încercând să susțină cursul monedei, a urcat dobânda de la 10% la 12% și apoi la 15% în aceeași zi, și tot degeaba. Seara, cancelarul Norman Lamont a anunțat că Marea Britanie iese din Mecanismul Cursurilor de Schimb European. Ziua a rămas în istorie drept Miercurea Neagră. Pentru George Soros, care pariase masiv împotriva lirei, a fost ziua în care a câștigat, după estimările vremii, în jur de un miliard de dolari.
O monedă legată de un curs pe care economia nu-l susținea
Marea Britanie intrase în ERM abia în octombrie 1990, la un curs central de aproximativ 2,95 mărci germane pentru o liră. Ideea sistemului era simplă pe hârtie: monedele europene se mișcau într-o bandă îngustă una față de alta, pentru a pregăti terenul spre moneda unică. Problema era că economia britanică nu se potrivea deloc cu cea germană. Bundesbank ținea dobânzile sus ca să lupte cu inflația generată de reunificarea Germaniei, iar Londra era prinsă în recesiune și avea nevoie exact de opusul, de bani ieftini.
Piața a văzut contradicția înaintea politicienilor. Dacă britanicii nu puteau tăia dobânzile fără să scape lira sub banda ERM, atunci lira era supraevaluată și avea să cedeze. Soros și fondul său Quantum au construit o poziție short de miliarde de lire. Nu a fost un pariu genial ascuns, ci un calcul rece pe o slăbiciune vizibilă. Când statul apără un curs greșit, statul rămâne fără muniție primul.
Ce a rămas din acea zi
Paradoxal, Miercurea Neagră a fost una dintre cele mai bune lucruri care i s-au întâmplat economiei britanice. Eliberată de cursul fix, lira s-a depreciat, exporturile au respirat, dobânzile au putut scădea, iar din 1993 a început o perioadă lungă de creștere. Unii economiști o numesc chiar Miercurea Albă. Reputația conservatorilor pe zona de competență economică, în schimb, nu și-a mai revenit ani buni.
