La numai câteva zile după ce Lehman Brothers a depus cea mai mare cerere de faliment din istoria SUA, un judecător federal din Manhattan aproba, pe 20 septembrie 2008, vânzarea activelor de brokeraj din America de Nord către Barclays pentru aproximativ 1,75 miliarde de dolari. Britanicii preluau clădirea din Midtown, tehnologia și aproape 10.000 de angajați, dar lăsau în urmă gaura de zeci de miliarde care avea să blocheze piețele luni de zile. A fost momentul în care rămășițele unei bănci de 158 de ani au fost dezmembrate pe bucăți, cu ușile deschise sâmbăta, la un tribunal aglomerat de avocați.
O bancă de 639 de miliarde care s-a evaporat în câteva zile
Lehman intrase în Chapter 11 pe 15 septembrie, cu active declarate de 639 de miliarde de dolari și datorii de peste 600 de miliarde. Nimic din ce se întâmplase până atunci nu pregătise piețele pentru viteza prăbușirii. Indicele Dow Jones pierduse peste 500 de puncte într-o singură ședință, cea mai grea de la atacurile din 2001. Piața creditelor interbancare practic înghețase, iar dobânda la care băncile își împrumutau bani peste noapte sărise brusc, semn că nimeni nu mai avea încredere în nimeni.
Investitorii credeau, până în ultima clipă, că guvernul american va găsi o soluție de salvare, așa cum făcuse cu Bear Stearns în martie. Trezoreria a lăsat însă Lehman să cadă. Diferența dintre a salva și a nu salva a costat scump, pentru că vânzarea către Barclays s-a făcut pe fugă, la prețuri de lichidare, iar creditorii obișnuiți au recuperat ani mai târziu doar o fracțiune din ce li se datora.
Momentul care a rescris regulile jocului
Colapsul Lehman a declanșat cea mai dură reacție de reglementare din ultimele decenii. În SUA a venit legea Dodd-Frank, cu teste de stres obligatorii pentru bănci și cerințe de capital mult mai stricte. Ideea de too big to fail a fost pusă sub microscop, iar băncile centrale au învățat că o instituție cu ramificații globale nu poate fi lăsată să dispară fără să tragă piața după ea.
