Pe 25 septembrie 2008, autoritățile federale americane au preluat controlul asupra Washington Mutual, o bancă cu 307 miliarde de dolari în active și 188 de ani de istorie. A fost cel mai mare faliment al unei instituții de economii din istoria Statelor Unite. În doar nouă zile, deponenții retrăseseră 16,7 miliarde de dolari, un bank run în toată regula. JPMorgan Chase a cumpărat operațiunile bancare pentru 1,9 miliarde de dolari, o sumă care astăzi pare aproape jenant de mică pentru dimensiunea a ceea ce era pe masă.
O bancă construită pe credite ipotecare toxice
Washington Mutual, sau WaMu cum îi spuneau americanii, se transformase într-una dintre cele mai agresive mașinării de creditare ipotecară din țară. Băncii îi plăceau creditele cu rată variabilă și cele acordate fără verificarea reală a veniturilor, exact genul de active care s-au evaporat când piața imobiliară americană a intrat în cădere liberă. La momentul preluării, dobânda de referință a Fed era de 2%, iar sistemul bancar global tocmai încasa loviturile falimentului Lehman Brothers, petrecut cu doar zece zile înainte.
Investitorii și deponenții știau că ceva nu e în regulă, dar puțini își imaginau viteza cu care totul se va nărui. Acțiunile WaMu, care valorau peste 30 de dolari cu un an înainte, ajunseseră la câțiva cenți. Agențiile de rating retrogradaseră banca zi de zi. Panica se hrănea singură. Cine mai avea bani acolo îi scotea, iar fiecare retragere apropia sfârșitul.
Cine plătește când banca dispare
Preluarea a fost orchestrată de Office of Thrift Supervision și de FDIC, corporația care garantează depozitele americanilor. Genialitatea, dacă se poate numi așa, a montajului a fost că deponenții nu au pierdut nimic. Nici măcar un cent nu a ieșit din fondul de garantare. JPMorgan a înghițit depozitele și creditele, iar acționarii și deținătorii de obligațiuni WaMu au rămas cu hârtii fără valoare. Aici stă adevărata lecție dură: în sistemul financiar, cine deține acțiuni la o bancă își asumă un risc pe care mulți îl subestimează cronic.
