Se pare că România, ţară democratică şi membră a UE, nu a uitat şi nu a renunţat la aceste principii şi teze comuniste odată ce a hotărât, chiar în condiţii de criză şi de supravieţuire numai din împrumuturi externe, să ajute economia Chinei, asigurându-i stabilitatea necesară evitării crizei. Important este şi faptul că, trecând peste veşnicele scandaluri, întreaga clasă politică s-a coalizat, fiind în deplin consens asupra necesităţii sprijinului acordat chinezilor.

Dintr-o analiză bazată pe datele din perioada 2007-2008 şi corelării lor cu amploarea fenomenului din acest an, rezultă că România a investit în industria chineză între februarie-octombrie 2009 o sumă de aproximativ 45-50 milioane de euro. Nu este o sumă colosală, dar dacă o raportăm la condiţii de criză şi la faptul că introducerea impozitului forfetar a adus bugetului o sumă comparabilă, atunci merită să-i acordăm atenţie.

În ce a constat investiţia românească în China? În comenzi pentru aproximativ 500.000 geci, tricouri, sepcuţe şi fulare portocalii, roşii, albastre şi galbene, în peste un milion de ligheane şi găleţi de plastic inscripţionate cu siglele candidaţilor la preşedinţie, în aproximativ 300.000 de perechi de cizme de cauciuc, în aproape două milioane de tirbuşoane, desfăcătoare de sticle de bere, polonice, răzătoare, lanterne şi becuri, în peste cinci milioane de pixuri şi deodorante pentru maşini, în peste zece milioane de diverse materiale de propagandă vizuală, de la calendare de buzunar până la postere. În mod sigur, la acestea s-au mai adăugat şi milioane de pungi de plastic, kilometri de bandă adezivă şi autocolante. Să nu uităm costul transportului şi diferitele taxe necesare importului.

Nu este cazul să discutăm provenienţa fondurilor electorale. Problema este arhicunoscută şi veşnic muşamalizată de organele de control care au datoria să verifice şi să facă publice originea surselor de finanţare a campaniilor. Se pare că este un cost pe care, volens-nolens, trebuie să-l plătim exerciţiului democratic într-o ţară cu o democraţie nematurizată, dar se cer discutate alte aspecte care ţin de responsabilitatea clasei politice faţă de situaţia concretă şi bine ştiută a momentului în care au loc alegerile. Este un moment nu numai de criză profundă, economică şi instituţională, ci şi de disperare a întregii mase a alegătorilor transformaţi în potenţiali restructuraţi, ca urmare a eşecului politicii guvernamentale anticriză şi a lipsei de finanţare externă pe fondul prelungitei crize politice.

În asemenea condiţii, când pentru o economie la buget de câteva milioane de euro, Guvernul demis, dar încă în funcţie, este dispus să sacrifice pe altarul şomajului sute de mii de bugetari, când toţi candidaţii la preşedinţie pedalează cu obstinaţie pe ideea capacităţii lor de a scoate ţara din criză, nu ar fi fost oare o dovadă a bunei lor credinţe ca acele comenzi pentru meteriale electorale să fie făcute industriei româneşti?

Desigur, buna lor credinţă s-ar fi dovedit pe deplin dacă nu cheltuiau deloc pentru spectacolul electoral, dar dacă tot au făcut-o, de ce nu au dat o gură de oxigen IMM-urilor româneşti care ştiau şi ele să facă geci, şepcuţe, găleţi şi tirbuşoane?! Sunt sigur că voi primi un răspuns cu aplombul profesionismului managerial. Se va spune: “pentru că trăim în economie de piaţă, iar rentabilitatea investiţiei este o regulă de aur. China produce mai ieftin decât România”. Corect din punctul de vedere al businessului. Incorect din punct de vedere politic, căci politica, mai ales când este la nivelul campaniei unui preşedinte de ţară, trebuie să dovedească, înaintea tuturor altor griji, grija pentru interesul naţional.

Acum, când se candidează pentru a fi preşedinte al unei ţări cu o economie muribundă, nu rentabilitatea sponsorizărilor ar trebui să-i preocupe pe candidaţi, ci încercarea ca aceste fonduri, inutile şi imorale, dar existente, să contribuie şi la ceva util şi moral, adică la crearea de locuri de muncă pentru românii de la care aşteaptă votul, căci chinezii nu au drept de vot în România.

> Mircea Coşea este profesor universitar şi are un doctorat în ştiinţe economice. A fost deputat în Parlamentul României şi membru al Parlamentului European