PIB‑ul Turciei a crescut în ultimii 6 ani constant, alături doar de cel al Poloniei, dar care beneficiază de o poziție geo‑strategică sclipitoare, de vecini norocoși și de forța de muncă ieftină. Producția industrială a Turciei își ia zborul în ultimii 4 ani, exporturile au plus de 5–9% anual. Rămânerea Turciei în afara Bătrânului Continent, pe care l‑a cucerit, prădat, apărat, pierdut și a sfârșit prin a‑l domina economic pare o decizie economică mai degrabă decât una politică. Din multe puncte de vedere, roșul semilunei este mai european decât roșul Franței sau al Regatului Unit. Granițe nu prea există, ștampila pe care o primește pe pașaport un cetățean european în Turcia e și ea diluată și aproape invizibilă la propriu, euro circulă mai liber în marile orașe foste otomane decât pescărușii în diminețile și serile Bosfor‑ului.
Regele Turciei e dolarul. Apropierea dintre economia și mentalitatea turcă și cea a Statelor Unite e vizibilă la orice pas. Conversia e instantanee, în Bazar sau în magazinele de lux din mall‑ul Kanyon, premiat de toate revistele de arhitectură din lumea bună pentru magazinele în terase și jocul de fântâni arteziene, orice etichetă cu Turkish Lira e doar de formă, zâmbetul vânzătorului devine vizibil doar la vederea valutei. Mini Cooper‑urile poliției din Istanbul, singurele care se pot strecura pe străduțele late de doi metri și jumătate pe care mai fug și cârduri de copii care se lipesc de ziduri sau se usucă rufe, abia dacă mai fac față comerțului ilicit, cu imitații incredibile, cărora până și producătorii lor le pierd urma. Interesant este un raport al poliției, care în martie 2011 a confiscat 1.800 de ceasuri contra‑făcute, din care 240 s‑au dovedit a fi reale, cu prețuri între 2.000 și 11.000 Euro, rătăcite cine știe cum printre cele de 50 de euro. Creșterea economică de 8% în 2011 este inimaginabilă în orice alt loc de pe planetă, mai puțin în noua Americă: Brazilia și Argentina, dar acolo economia gri e integrată în viață și în PIB, substanțele albe și banii negri nuanțează doar statisticile.
Modelul economic al Turciei nu are însă nimic de‑a face cu cel occidental. Corporațiile nu sunt privite cu ochi buni în țară, unde „tigri anatolieni“, antreprenori locali sau familii, dețin puterea economică, bancară, investițională și educațională. Turcia a descentralizat economia în anii ’80–’85 și de atunci interesele globale se luptă timid să pătrundă într‑o lume arhaică, a ambițiilor personale, cu clanuri și sfere de influență locale. Marile puteri au așteptat ca antreprenorii locali să dea faliment, să se prăbușească și să‑i poată cumpăra sau pur și simplu să‑și dorească exit‑ul din afacerile pe care le‑au clădit, dar, surpriză!, doar 1 din 140 de businessmani vinde sau renunță la afacere. Majoritatea preferă să o lase moștenire chiar dacă asta înseamnă sfârșitul iminent sau pur și simplu să extragă banii cash și să o închidă, mentalitate de războinic.
Băncile din Turcia, state în stat cu influență majoră în toată Europa, dau dobânzi exorbitante la un singur produs: depozitele cu durată mare de viață. Directorul unei sucursale bancare din cartierul financiar Atașehir declara pentru Financial Times: „Seara mă uit cu soția la televizor și nu înțelegem filmele americane. Toate sunt centrate în jurul hold‑up‑urilor cu genți de piele și sute de mii de dolari. Eu astăzi am întârziat la cină pentru că un client a scos cash 4,2 milioane de euro și a durat ceva mai mult, peste ora de închidere“. Publicația londoneză vede Istanbul în careul de ași ai finanțelor mondiale, alături de Canary Wharf, Wall Street și Singapore Financial.
