Marcarea a o sută de ani de la sfârşitul primului Război Mondial, duminica trecută, semnifică, de asemenea, intrarea decisivă a petrolului în tehnologia şi politica lumii. A modelat Orientul Mijlociu modern, aducând consecinţele pe care le trăim astăzi. Şi are lecţii pentru schimbările de astăzi din ordinea globală. Războiul a pus în opoziţie politicile cărbunelui, oţelului şi căilor ferate prusace împotriva petrolului Aliaţilor. Noi vehicule şi arme au purtat războiul pe uscat, în aer şi pe mare. Flote de transporturi pariziene au trimis soldaţi pe front pentru a câştiga bătălia crucială de pe (râul) Marna. Până în 1918, tancurile britanice înaintau cu cinci kilometri pe oră, pentru a sparge liniile germane. Primele biplane au evoluat în bombardiere care puteau ajunge la Berlin.

Construirea unei puternice flote germane a fost unul dintre semnele prebelice că puterea în creştere a Europei intenţiona să provoace hegemonia britanică de secole. Decizia lui Winston Churchill, din 1912, de a trece Marina regală de la cărbune la petrol i-a adus avantaje în distanţă şi viteză, dar a necesitat accesul la o sursă sigură. Guvernul britanic a cumpărat o cotă majoritară la compania anglo-persană, mai târziu BP, care ulterior i-a implicat în naţionalizarea din 1951-1953 şi în lovitura de stat împotriva guvernului ales Mohammad Mossadegh, la Teheran. Petrolul din America, Venezuela, Mexic şi Persia a alimentat efortul de război al Aliaţilor. Retragându-se din România în 1916, ei au sabotat celebra platformă petrolieră de la Ploieşti, pentru a nu o lăsa Puterilor Centrale. La sfârşitul războiului, pe măsură ce Rusia s-a cufundat în revoluţie, turcii au încercat să profite de câmpurile petroliere din Azerbaidjan, unde tânărul Stalin îşi ascuţise colţii ca agitator comunist.

Înainte de război, interesele germane şi turce au căutat să expolateze petrol în Mesopotamia, ridicând preocupările britanice pentru siguranţa rutei spre India. Calea ferată „Berlin-Bagdad”, un proiect geopolitic grandios, a fost în realitate transpusă în nişte linii greoaie. Dar a fost o parte a competiţiei geopolitice prebelice mai largi, ale cărei suspiciuni reciproce au constituit scânteia care a dus la conflagraţie în 1914. Ca parte a acordului de pace, britanicii erau hotărâţi să asigure fosta provincie otomană Mosul, cu o mare ppulaţie kurdă. Cu o jucată indiferenţă, premierul britanic David Lloyd George l-a anunţat pe premierul francez Georges Clemenceau ce dorea. „Mosul. Îl veţi avea”, a răspuns Clemenceau. Mosul a fost incorporat în mandatul britanic al Irakului, iar francezii au primit, la rândul lor, o participaţie la compania petrolieră a Irakului.

Articolul integral pe HOTNEWS