În timp ce se scria acest articol, în România, numărul deceselor datorate noului coronavirus ajunsese la 133, depășind ușor cele 27 de victime înregistrate în Ucraina, cele 32 din Ungaria, cele 71 din Polonia sau cele 57 din Republica Cehă, în pofida numărului asemănător de victime înregistrat în aceste ultime două țări. Spre deosebire de Italia, Spania sau New York, spitalele nu sunt supraaglomerate – așadar, de ce se înregistrează în România mai mult decât dublul numărului de victime înregistrate în țările vecine, scrie publicația britanică Emerging Europe.

Asta se datorează faptului că, alături de coronavirus, o altă plagă macină țara. Această plagă este corupția și, spre deosebire de Covid-19, ea nu e o noutate. Corupția s-a încetățenit de multă vreme în România, iar spitalele sunt focare de infecție – un aspect care a devenit și mai clar în decursul actualei pandemii.

Un obicei nesănătos

Pe data de 26 februarie, România a confirmat primul caz de Covid-19. Trei zile mai târziu, Sorina Pintea, directorul general al spitalului de urgență din Baia Mare, un oraș din nord-vestul țării, a fost arestată. Fost ministru al sănătății, Pintea a fost acuzată că a primit o mită în valoare de 35.000 euro în legătură cu lucrările de renovare de la spitalul pe care îl conducea.

La aflarea veștii cu privire la arestarea sa, românii au dat cu toții din cap aprobator, deloc surprinși. Corupția din sistemul medical nu e ceva nou. Aproape exact cu un an în urmă, printr-o inițiativă care nu a avut nicio urmare, Pintea – pe atunci, ministru al sănătății într-un guvern condus de PSD, un partid faimos prin corupție – a anunțat o nouă campanie anticorupție care, în urma unei serii de scandaluri din sistemul de sănătate, viza spitalele românești.

Lucrând sub conducerea unor apropiați ai partidului numiți pe criterii politice într-un sistem slab finanțat, se știe că mulți medici români fie le cereau bani în mod direct pacienților sau familiilor acestora, fie le cereau pacienților să-și cumpere singuri medicamentele și echipamentul necesar tratamentului lor. Alții își îndrumau pacienții care puteau plăti spre clinicile private unde lucrau – o formă indirectă de mită.