Metoda de privatizare “pe un leu” sau, după caz, un euro sau un dolar, a fost o soluție gândită în anii 1990 și la începutul anilor 2000 de guvernanți pentru a rentabiliza societăți de stat neprofitabile și împovărate de datorii istorice. De fapt, atunci când s-a luat decizia ca statul să nu încaseze nimic pentru cedarea pachetului majoritar de acțiuni al vreunei uzine, aceasta venea la pachet cu datorii uriașe, pe care și le asuma cumpărătorul. Money.ro vă prezintă societățile vândute către investitori pentru o sumă simbolică de un dolar sau un euro și care este situația lor în prezent.
Trei societăți românești au fost vândute pentru o sumă simbolică. Este vorba despre IMGB, vândută în 1997 pentru un dolar, Roman Brașov și Combinatul Siderurgic Reșița, înstrăinate fiecare pentru suma de un euro.
Chiar dacă pentru celelalte societăți scoase la privatizare guvernul a încasat sume mai mari, Ilie Șerbănescu, fost ministru al Reformei în Guvernul Ciorbea, este de părere că “toate privatizările noastre au fost pe un preț simbolic. Ce deosebire este între un dolar în cazul IMGB și 50 de milioane de dolari la SIDEX?” Potrivit acestuia, în România, “privatizarea nu a fost folosită ca mijloc, ci ca scop în sine”. Adică, în timp ce privatizarea ca mijloc înseamnă să rentabilizezi o societate, ca scop în sine înseamnă să obții doar înstrăinarea întreprinderilor de stat, explică analistul economic, pentru rnews.
La rândul său, Răzvan Orășanu, fost șef al Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS) în anul 2006, a declarat, pentru rnews, că “privatizarea pe un euro sau pe un milion de euro nu diferă foarte mult. Trebuie să-ți faci diligențele dacă acel cumpărător e interesat și dacă vrea să facă investiții în tehnologie”. În opinia acestuia, soluția privatizărilor pe un euro este o soluție bună în cazul în care se poate salva o fabrică de la faliment și ne putem asigura că investitorul va menține timp de cinci ani obiectul de activitate. “Depinde de seriozitatea investitorului”, conchide Răzvan Orășanu.
Ce-au fost și ce-au ajuns
Contractul de vânzare a Întreprinderii de Mașini Grele București (IMGB) a fost semnat în decembrie 1997 cu compania britanico-norvegiană Kvaerner, care a plătit suma simbolică de un dolar pentru pachetul majoritar de acțiuni, preluând însă și datoriile istorice acumulate de societate, în valoare de 30 de milioane de dolari. Ulterior, în anul 2006, Kvaerner a vândut IMGB companiei coreene Doosan. IMGB și-a păstrat obiectul de activitate, producând piese turnate și forjate grele în principal pentru export. De la 13.000 de angajați, înainte de 1989, compania mai are în prezent sub 600 de salariați. În prezent, Doosan IMGB este unul dintre cei mai mari producători de mașini și echipamente din România, având în 2012 o cifră de afaceri de circa 90 milioane euro.
Combinatul Siderurgic Reșița a trecut printr-o încercare de privatizare nereușită, după ce s-a dovedit că americanii de la Noble Ventures, care semnaseră, în anul 2000, contractul pentru preluarea societății, nu aveau nici măcar suma de bani promisă pentru plata pachetului de acțiuni, nemaivorbind de fonduri pentru investiții. După anularea contractului în 2003, situația companiei s-a deteriorat. În anul 2004, pachetul majoritar de acțiuni a fost vândut către compania rusă TMK pentru un euro. Rușii au continuat activitatea siderurgică, au făcut investiții și anul trecut au realizat un profit de 8,22 milioane de euro, potrivit datelor raportate către Ministerul Finanțelor Publice, cu 765 de angajați, față de cei aproximativ 10.400 de salariați, câți avea combinatul până la Revoluție.
Roman SA Brașov, fosta uzină Steagul Roșu, producea, în anul 1989, aproape 13.000 de autocamioane, având 20.000 de salariați. O parte din producție ajungea la export. În anii care au urmat, activitatea societății s-a redus treptat, iar în 2003 a fost scoasă la vânzare, fiind împovărată de datorii de aproape 92 milioane euro și de pierderi de circa 24 milioane euro. Singura ofertă primită de APAPS (Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului) a fost din partea companiei Pesaka Astana din Malaezia, pentru crearea unui parc industrial pe platforma societății. Pesaka Astana a plătit un euro pentru controlul producătorului de autocamioane, în schimbul promisiunii unor investiții de 50 de milioane de euro. Pe de o parte, nici malaezienii nu au venit cu banii, iar pe de altă parte, halele uzinei au fost date prin hotărâre de guvern, în 2004, în administrarea Asociației Pro-Brașov, ajungând în posesia milionarului brașovean Ioan Neculaie, care este și astăzi proprietarul Roman SA. Afacerile societății, deși au rămas cele de fabricare de autovehicule de transport, au scăzut treptat, ajungând până la 4,5 milioane de euro, în anul 2012, conform raportului publicat de societate, cu pierderi de 2,3 milioane de euro. Uzina mai are puțin peste 300 de salariați.
