de Octavian Bădescu

Reprezinta o certitudine faptul ca viitorul este, structural, nesigur. Nu putem controla cutremurele, nu putem controla atacul de cord, nu putem controla nici macar propriul comportament, care este influentat inclusiv de circumstante, nu numai de natura.

Prin urmare, asa cum viitorul este nesigur, “pensia sigura” nu exista, nu poate exista, oricat ne-am stradui. Nici investitia in actiunile unor companii cu o evolutie incerta, nici achizitia de imobile si nici pastrarea formei actuale a banilor in banci sau in casa nu confera vreun grad suficient de certitudine.

Pensia reprezinta o prezervare in timp a valorii muncii prezente, a utilitatii pe care o avem pentru ceilalti, o utilitate in schimbul careia am primit bani, cu care ne cumparam bunuri si servicii necesare sau dorite, deci timp si natura transformata. Ceea ce nu cumparam pentru consum imediat reprezinta economisire ar trebui sa ne permita sa achizitionam o cantitate cel putin similara de bunuri si servicii in viitor.

Prin urmare, utilitatea noastra de azi, cea neconsumata, se pastreaza pentru a fi consumata oricand in viitor, atunci cand nu vom mai putea sau dori sa muncim.

In schimbul muncii de azi noi primim bani, iar cea mai sigura forma de a prezerva valoarea acestora si de a avea in acelasi timp si libertatea de a transforma oricand respectivii bani in bunuri si servicii este aceea de a nu cumpara nimic cu ei si de a nu fi devalorizati, ci dimpotriva.

Pentru ca devalorizarea sa nu aiba loc, este necesar ca banii sa nu fie multiplicati mai rapid decat stocul de timp al populatiei, nu decat volumul de bunuri si servicii.

Aceasta intrucat oamenii isi pot folosi timpul, generatie dupa generatie, consumand resursele naturale pentru a produce bunuri si servicii a caror utilitate, deci valoare, va scadea, in masura in care viteza de uzura a acestora este mai mica decat stocul de timp. Desigur ca putem umple pamantul de case, dar daca populatia nu creste sau nu are resurse sa le intretina (acoperirea uzurii si a altor costuri) sau resurse de timp sa le foloseasca, utilitatea scade. Putem produce mancare, insa exista o cantitate maxima pe care omul o poate consuma pe unitatea de timp. In masura in care noi devalorizam banii, multiplicandu-i artificial, cumparam timpul oamenilor care vor transforma natura pentru a produce mai multa hrana decat omul poate consuma in unitatea de timp.

Consumul nenecesar de elemente naturale finite si neregenerabile, precum si consumul de timp, finit si neregenerabil, pe care esti nevoit sa il petreci asa cum altii doresc pentru a produce bani, nu cum iti doresti tu, reprezinta “risipa”.

Concluzionand, pentru a maximiza sansele pastrarii valorii timpului individual muncit, pentru ca despre asta este vorba, banul este necesar sa reprezinta tot o resursa finita si neregenerabila, care nu se uzeaza. Poate fi aurul, poate fi pamantul, dar poate fi si timpul; pot fi mai multe.

Pana in momentul in care oamenii nu vor intelege asta si nu vor prelua controlul asupra monetizarii timpului lor, a puterii de cumparare a timpului muncit si neconsumat, a utilitatii economisite, va scadea si oamenii vor astepta cu ochii cat cepele sa le mai spuna politicianul de azi cu cat a decis el sa se indexeze pensia si implicit, nu vom putea spune ca suntem o societate evoluata, ci una cvasi-sclavagista, care continua sa tolereze un pseudo-capital creat artificial sa ii oblige sa-si foloseasca timpul din ce in ce mai mult in folosul altora pentru a supravietui.

Oricat ar parea de utopic la acest moment, cea mai simpla cale o reprezinta reprezentarea monetara a stocului individual si mondial de timp, corelata eventual cu o cantitate de resursa finita, neregenerabila si cu o uzura extrem de lenta, obtinuta prin munca. Gestionarea cat mai libera posibil a acestei reprezentari de catre proprietari, de catre indivizi.

Toate acestea sunt posibile, unul dintre exemple fiind posibilitatea de a cumpara regulat aur fizic “in loc sa contribui la pensie” si posibilitatea de a schimba acest aur, la loc, in unitati monetare reprezentand “timp”. Sau sa blochez utilizarea utilizarea unei cantitati, pana la o anumita varsta.

De ce ar trebui sa fiu neaparat obligat sa cumpar actiuni sau obligatiuni la anumite companii din prezent sau sa virez bani in conturile statului? Eu vreau doar sa imi pastrez puterea de cumparare a timpului folosit in prezent pentru a fi de folos celorlati. Ba chiar sa mi-o maresc, rezultatul cresterii productivitatii societatii reprezentand beneficiul amanarii consumului.

Obiectivele unei societati civilizate si evoluate nu pot fi cresterea PIB, cresterea consumului sau cresterea numarului de locuri de munca, ci cresterea timpului liber al oamenilor, a confortului si calitatii vietii, in conditiile minimizarii consumului de alte resurse naturale finite si neregenerabile, precum inclusiv “timpul”.

Actiunea de creare a bogatiei la nivel individual si comunitar, eficienta utilizarii resurselor, reprezinta obiecte de studiu ale economiei.

In ultima instanta, bogatia reprezinta cantitatea de timp pe care individul o poate petrece asa cum isi doreste.

Implicit, obiectivul politicii il reprezinta maximizarea valorii resurselor naturale si de timp ale comunitatii pe care o administreaza (teritoriu si locuitori).

Inchei cu o intrebare, din pacate retorica: “unde suntem si incotro ne indreptam?” dar si cu un indemn la actiune individuala si colectiva – desigur, in functie de dorinta si de posibilitatile fiecaruia: “eliberati-va de lanturi!”