Destrămarea coaliţiei poate genera nu o criză politică, deoarece ea există încă de la începutul anului, ci doar o agravare a acesteia, cu implicaţii certe asupra situaţiei economice, dar nu cred că ar putea avea un rol în relaţia cu FMI, din punctul de vedere al eliberării tranşelor.
Părerea conform căreia actuala relaţie bună cu FMI, care a condus la aprobarea împrumutului către România, s-ar datora meritelor Guvernului sau stabilităţii coaliţiei mi se pare a fi cel puţin exagerată. Maniera “îngăduitoare” cu care FMI a abordat relaţia cu România ar fi trebuit să atragă atenţia asupra noului tip de politică pe care această instituţie l-a conceput şi îl practică după instaurarea la conducerea sa a domnului Dominique Strauss-Kahn. Acesta a înţeles că se impunea evitarea pericolului de marginalizare a FMI din cauza crizei de legitimitate, de leadership şi de ideologie de care acesta suferea încă din perioada anilor 1970-1980.
Criza de ideologie a însemnat, de fapt, închistarea FMI pe mai mult de 25 de ani în limitele şcolii neoliberale care i-a ghidat conceptul şi schemele de intervenţie în toate cazurile. Referitor la acest lucru, D. Strauss-Khan declara că “metoda conform căreia ar exista un sigur model de aplicat oriunde în lume este falsă. Intervenţiile FMI vor trebui să ţină seama şi de contextul economic zonal din care ţările fac parte”.
Această schimbare petrecută în filozofia FMI poate explica şi actuala sa poziţie faţă de România. Aşa cum am mai spus şi cu alte ocazii, cea mai importantă dintre acestea mi se pare a fi orientarea spre tratarea economiilor naţionale prin particularităţile lor, dar în contextul pieţelor conectate prin relaţii de integrare economică sau conectare geografică. Criza a găsit România în postura de membră a pieţei europene integrate, ceea ce îi conferă priviliegiul de a fi considerată “o piesă” a unui mecanism care nu poate depăşi criza decât în condiţiile în care se asigură că nu va avea blocaje sau rateuri prin nefuncţionarea unor piese, indiferent de mărimea şi importanţa lor.
În aceste condiţii, situaţia politică internă a României este mult mai puţin importantă decât rolul generic pe care ea îl are în contextul integrat european, acela al unei pieţe ce îşi satisface nevoile esenţiale de consum în proporţie de circa 70% prin import de pe piaţa integrată europeană şi care continuă să menţină un nivel scăzut al costului forţei de muncă.
O astfel de piaţă devine extrem de importantă pentru relansarea producţiei occidentale şi, în consecinţă, nu trebuie lăsată să dispară. FMI urmează principiile şi tendinţele unei economii mondiale aflate în criză, în timp ce politica internă românească nu reuşeşte să iasă din limitele unui provincialism care nu dovedeşte niciun element de compatibilitate cu politica europeană. Sunt două drumuri paralele, cel al FMI, are o viziune globală, tratând România ca o parte a ansamblului ce nu poate fi abandonată datorită interdependenţelor din interior, şi cel al politicii interne româneşti, care care are o viziune limitată doar la interese electorale, fără un orizont pe termen lung. Iată de ce cred că acea criză politică “fără precedent” de care se vorbeşte nu va influenţa relaţia cu Fondul, în sensul blocării împrumutului. Va avea însă o influenţă asupra modului de utilizare a acestuia. În lipsa unei stabilităţi politice, mai ales în an electoral, există riscul unei utilizări cel puţin ineficiente.
> Mircea Coşea este profesor universitar şi are un doctorat în ştiinţe economice. A fost deputat în Parlamentul României şi membru al Parlamentului European
