„Nu profitul m-a făcut bogat pe piețe, ci faptul că am stat pe mâini. Câteodată să nu faci absolut nimic aduce cel mai mult profit."
— Jesse Livermore, atribuit în „Reminiscences of a Stock Operator" (Edwin Lefèvre, 1923)
Speculatorul care s-a temut de propriile mâini
Livermore a fost probabil cel mai spectaculos trader al primei jumătăți de secol XX. A câștigat o avere colosală prin short-uri masive în timpul crahului din 1907 și apoi din nou în 1929, când a scos peste 100 de milioane de dolari pariind împotriva pieței. Dar omul care făcuse din citit graficele o artă a înțeles ceva ce mulți speculatori activi nu prind niciodată: cea mai grea parte a meseriei nu e să găsești momentul potrivit de a intra, ci să reziști tentației de a face o mișcare când nu există niciun motiv real. Ironia amară e că exact impulsivitatea pe care o avertiza aici l-a dus, în cele din urmă, la faliment repetat.
Boala tranzacționării de plictiseală
Investitorul român care și-a deschis cont la un broker în ultimii ani are acum piața la un click distanță pe telefon. Asta e minunat și periculos în același timp. Fiecare notificare, fiecare mișcare de câteva procente la o acțiune de pe BVB pare o invitație la acțiune. Vinzi Hidroelectrica pentru că a scăzut trei zile la rând, cumperi altceva pentru că "pare că urcă", apoi te răzgândești. La finalul anului, comisioanele și deciziile pripite ți-au mâncat randamentul, în timp ce cineva care a cumpărat câteva companii solide și a plecat în concediu a bătut piața fără să transpire.
Un contraexemplu merită menționat, ca să nu idealizăm inacțiunea. Un portofoliu construit prost, pe companii în declin structural, nu se salvează prin răbdare. A sta pe mâini cu o acțiune care se prăbușește pe fundamente reale nu e disciplină, e negare. Diferența dintre răbdarea productivă a lui Livermore și încăpățânarea distructivă e că el aștepta ca teza să se confirme, nu spera ca greșeala să dispară de la sine.
