„Cu cât ai mai multă informație, cu atât știi mai puțin ce se întâmplă cu adevărat și cu atât mai mult intervin ilizia și confuzia.”
— Nassim Nicholas Taleb, din „The Bed of Procrustes” (2010)
Filosoful care a transformat incertitudinea într-o meserie
Taleb nu vorbește din turnul de fildeș al vreunei facultăți. A tranzacționat opțiuni ani buni, a văzut prăbușirile din interior și a scris despre ele fără menajamente. Aforismul de mai sus vine dintr-o carte scurtă și tăioasă, un fel de colecție de gânduri comprimate până la os. Ideea lui e simplă și incomodă: creierul nostru nu procesează informația liniar. La un moment dat, adăugarea de date noi nu clarifică imaginea, ci o îngroașă cu detalii inutile care ne dau falsa senzație că înțelegem ceva. Taleb numește acest fenomen zgomot, opus semnalului. Iar în finanțe, zgomotul e cel care ne omoară randamentele.
Când graficul de cinci minute devine dușmanul tău
Gândește-te la ce faci într-o zi obișnuită dacă ai bani investiți. Deschizi aplicația de trei ori pe oră. Citești un titlu despre inflație, altul despre Fed, altul despre cum o companie a ratat estimările cu doi cenți. Fiecare bucată de informație pare relevantă. Nu e. Majoritatea sunt fluctuații fără sens statistic, dar mintea ta le împachetează într-o poveste și te împinge să acționezi. Aici e capcana pe care o descrie Taleb: cu cât te uiți mai des, cu atât vezi mai multe mișcări aleatorii pe care le confunzi cu tendințe.
Pe BVB fenomenul e chiar mai perfid, pentru că lichiditatea redusă amplifică oscilațiile. O acțiune ca Digi sau TeraPlast poate face un salt de câteva procente pe un singur ordin mai mare, fără nicio schimbare de fundamentals. Investitorul român care urmărește minut cu minut vede acolo un semnal și vinde în panică sau cumpără în euforie. Cel care verifică portofoliul o dată pe lună nici nu observă. Paradoxul e că al doilea, cel „mai puțin informat”, ia decizii mai bune tocmai pentru că filtrează zgomotul fără să vrea.
