„Cel mai mult profit nu îl fac investitorii care cumpără o mulțime de companii mediocre. Îl fac cei care aleg câteva companii excelente și le înțeleg atât de bine încât știu când să nu se sperie."
— Philip Fisher, din „Common Stocks and Uncommon Profits" (1958)
Omul care i-a învățat pe alții să pună întrebări
Philip Fisher a fost un investitor californian care, spre deosebire de contemporanii lui obsedați de bilanțuri, se ducea direct la sursă. Vorbea cu angajați, cu foști directori, cu clienți și chiar cu concurenții unei companii înainte să cumpere o singură acțiune. Metoda lui, pe care a numit-o „scuttlebutt", însemna să aduni bârfe utile din piață până când înțelegi afacerea mai bine decât o știe managementul de mijloc. Fisher a cumpărat acțiuni Motorola în 1955 și le-a păstrat până la moartea sa, în 2004. Aproape jumătate de secol în aceeași poziție. Asta spune tot despre cum gândea concentrarea.
Când portofoliul devine o colecție fără cap
Mulți investitori de la BVB cad exact în capcana pe care Fisher o critica. Deschid aplicația brokerului și cumpără câte puțin din tot: două bănci, un producător de energie, o companie de retail, poate ceva din fondurile listate, plus câteva acțiuni americane pentru senzația de diversificare globală. La finalul lunii au douăzeci de poziții și nu pot explica temeinic de ce dețin nici măcar una singură. Când vine o corecție, vând exact ce nu trebuie, fiindcă nu au cunoașterea care să le dea curajul de a rămâne pe loc.
Atenție însă, Fisher nu spune să pariezi totul pe o singură idee. Diferența e subtilă. El vorbește despre a deține puține companii pe care le-ai studiat până la os, nu despre a-ți lega destinul financiar de o acțiune la modă pe care ai auzit-o la un podcast. Un investitor care cunoaște cu adevărat o afacere din portofoliul românesc, care i-a citit rapoartele trimestriale ani la rând și a înțeles cum reacționează la deciziile BNR privind dobânzile, are un avantaj real față de cineva care ține treizeci de nume și nu urmărește niciunul.
