În ziua în care Parlamentul decide dacă România va avea un nou guvern, finanțele publice vin cu o bornă greu de ignorat: datoria statului a trecut pentru prima dată de 1.200 de miliarde de lei. La sfârșitul lunii iulie, datoria administrației publice a ajuns la 1.204,99 miliarde de lei, față de aproximativ 1.197 de miliarde de lei în iunie.
Față de sfârșitul anului trecut, stocul datoriei a crescut cu 67,7 miliarde de lei. În același timp, România continuă să se afle peste pragul de 60% din PIB prevăzut de regulile europene pentru datoria publică.
De la 1.137 la peste 1.200 de miliarde de lei
Creșterea datoriei publice se vede cel mai clar dacă este urmărită pe ultimii ani.
La sfârșitul lui 2025, datoria statului era de 1.137,3 miliarde de lei, echivalentul a 59,3% din PIB. Cu un an înainte, în 2024, ajunsese la 964,8 miliarde de lei, respectiv 54,8% din PIB.
În 2023, datoria era de 784,2 miliarde de lei, reprezentând 49,3% din PIB.
Prin urmare, în mai puțin de trei ani, stocul datoriei publice a crescut cu peste 420 de miliarde de lei.
Creșterea îndatorării este legată în principal de deficitele bugetare ridicate, care obligă statul să se împrumute atât pentru finanțarea necesarului curent, cât și pentru refinanțarea datoriilor ajunse la scadență.
Pragul de 60% rămâne depășit
Raportată la PIB, datoria României a depășit pragul de 60%. Datele au fost însă revizuite în ultimele luni, pe măsură ce au fost actualizate valorile PIB nominal.
Mecanismul de calcul folosește PIB-ul nominal cumulat pe ultimele patru trimestre. Atunci când INS publică date pentru un nou trimestru, acesta intră în baza de calcul, iar cel mai vechi trimestru este eliminat. Dacă noua valoare a PIB este mai mare decât cea eliminată, baza de raportare crește, iar ponderea datoriei poate să scadă chiar dacă valoarea nominală a datoriei continuă să crească.
Asta explică de ce depășirea pragului de 60% a fost urmată de perioade în care raportul datorie/PIB a fost revizuit în jos.
Problema de fond rămâne însă aceeași: datoria nominală continuă să urce.
România are două probleme fiscale majore
Pragul de 60% din PIB pentru datoria publică și limita de 3% din PIB pentru deficit sunt două dintre reperele fundamentale ale regulilor europene privind stabilitatea finanțelor publice.
România are în prezent un plan fiscal pe șapte ani convenit cu Comisia Europeană, prin care autoritățile urmăresc reducerea deficitului sub 3% din PIB până în 2030-2031 și stabilizarea datoriei în jurul nivelului de 60% din PIB.
Problema este că această ajustare trebuie făcută într-un moment în care costul finanțării rămâne ridicat.
Dobânzile reprezintă deja una dintre cele mai mari presiuni asupra bugetului. Statul trebuie să plătească dobânzi atât pentru datoria acumulată în anii anteriori, cât și pentru noile împrumuturi contractate pentru acoperirea deficitului și refinanțarea datoriilor ajunse la scadență.
Statul a împrumutat 172,8 miliarde de lei în primele opt luni
În primele opt luni din 2026, Guvernul a atras împrumuturi de aproximativ 172,8 miliarde de lei. Ritmul este mai redus decât în perioada similară a anului trecut, când împrumuturile depășeau 200 de miliarde de lei.
Pentru întregul an, Ministerul Finanțelor estimează însă un necesar de finanțare de aproximativ 265 de miliarde de lei, nivel apropiat de cel din 2025.
Până la 10 septembrie, statul acoperise aproximativ 65,1% din acest necesar.
Faptul că ritmul de împrumut este mai lent decât anul trecut oferă un anumit spațiu de manevră, în condițiile în care și deficitul bugetar s-a menținut sub nivelul planificat în această perioadă. Dar necesarul anual rămâne foarte mare.
Nou guvern, aceeași problemă pe masa Executivului
Votul de astăzi din Parlament pentru Guvernul Siegfried Mureșan are loc, astfel, într-un moment în care noul Executiv ar urma să preia o problemă fiscală deja acumulată.
Indiferent de rezultatul votului, România trebuie să continue reducerea deficitului, să-și asigure finanțarea datoriei care ajunge la scadență și să limiteze creșterea costurilor cu dobânzile.
Pentru noul guvern, dacă va fi învestit, problema nu va fi doar cât se împrumută statul, ci și cât de repede poate fi redusă nevoia de noi împrumuturi.
