Luni, 8 august 2011, Wall Street a deschis în panică. Cu trei zile înainte, agenția Standard & Poor's făcuse ceva ce nu se mai întâmplase niciodată: retrogradase ratingul de credit al Statelor Unite de la AAA la AA+. La finalul ședinței, Dow Jones pierduse 634,76 de puncte, o cădere de 5,55%, până la 10.809,85 puncte. S&P 500 se prăbușise cu 6,66%, iar Nasdaq cu aproape 7%. Era cea mai brutală zi de tranzacționare de la colapsul din toamna lui 2008.
O vară în care totul părea să se rupă în același timp
Momentul nu putea fi mai prost. În Europa, criza datoriilor suverane devora deja Grecia, Irlanda și Portugalia, iar dobânzile la obligațiunile italiene și spaniole urcau amenințător spre 6%. La Washington, republicanii și democrații tocmai încheiaseră, pe ultima sută de metri, o negociere isterică pentru ridicarea plafonului datoriei — un spectacol politic care a convins S&P că nimeni nu mai controlează cu adevărat finanțele americane.
Investitorii credeau, până atunci, într-o axiomă simplă: datoria americană este activul cel mai sigur din lume, reperul față de care se măsoară orice altceva. Retrogradarea a spart această certitudine. Paradoxal, în zilele următoare banii au fugit tot spre... obligațiunile americane, iar randamentele au scăzut. Piața spunea, în felul ei, că nu are unde altundeva să se ascundă. Aurul, în schimb, a explodat peste 1.700 de dolari uncia, un record la acel moment.
Fed intervine și schimbă regulile jocului
O săptămână mai târziu, pe 9 august, Rezerva Federală a făcut o mișcare fără precedent: a promis dobânzi apropiate de zero până cel puțin la mijlocul lui 2013. Era prima dată când banca centrală americană punea o dată calendaristică pe angajamentul ei. Ideea de "forward guidance", ghidajul explicit al piețelor, a devenit din acel moment un instrument standard de politică monetară, folosit ulterior și de BCE.
