Pe 9 august 2007, BNP Paribas a anunțat că îngheață trei fonduri de investiții expuse pe ipoteci subprime americane, cu active de circa 1,6 miliarde de euro. Banca franceză a spus, negru pe alb, că nu mai poate calcula valoarea acelor active — pur și simplu nu mai exista o piață pe care să le vândă. Câteva ore mai târziu, Banca Centrală Europeană a turnat 94,8 miliarde de euro în sistemul bancar, cea mai mare injecție de lichiditate din istoria sa de până atunci. Ziua în care a început, oficial, criza financiară globală.
Vara în care nimeni nu voia să creadă
Bursele erau încă aproape de maxime. Dow Jones se plimba pe la 13.600 de puncte, iar dobânda de referință a Fed era la 5,25%. Economia americană părea solidă, iar piața imobiliară, deși dădea semne de răcire, era considerată de majoritatea analiștilor o problemă locală, contained — cuvântul preferat al lui Ben Bernanke în acele luni.
Ce nu vedeau investitorii era cât de adânc pătrunseseră creditele ipotecare toxice în sistemul financiar global, ambalate în produse structurate pe care aproape nimeni nu le mai înțelegea. O bancă franceză care recunoștea că nu-și poate evalua propriile fonduri a fost momentul în care frica a trecut Atlanticul. Peste noapte, băncile au încetat să-și mai împrumute bani una alteia, pentru că nimeni nu mai știa cine stă pe ce pierderi. Piața interbancară, sângele sistemului, a înghețat.
Un an de amânare până la prăbușire
Ce a urmat a fost o reacție în lanț care a culminat, treisprezece luni mai târziu, cu falimentul Lehman Brothers. Între 9 august 2007 și septembrie 2008, băncile centrale au încercat de toate: injecții de lichiditate, tăieri de dobândă, salvări punctuale. N-au putut decât să întârzie inevitabilul. Criza a redesenat complet reglementarea bancară — de aici au apărut testele de stres, cerințele de capital Basel III și o suspiciune permanentă față de produsele financiare complexe.
