Pe 23 septembrie 1998, un grup de 14 bănci și instituții financiare de pe Wall Street s-a adunat în sediul Federal Reserve din New York și a acceptat să pompeze 3,6 miliarde de dolari într-un fond de hedging care se prăbușea. Numele lui era Long-Term Capital Management, un fond condus de John Meriwether, fostul star al obligațiunilor de la Salomon Brothers, și consiliat de doi laureați Nobel, Myron Scholes și Robert Merton. Cu creierele astea la bord, nimeni nu se aștepta la ce a urmat.
Un fond care paria cu efect de levier de 25 la 1
LTCM făcuse randamente spectaculoase în primii ani. 40% în 1995, 41% în 1996, cifre care atrăgeau bani mari și liniștiți. Strategia părea inteligentă: identifica mici diferențe de preț între obligațiuni similare și paria că ele se vor închide. Diferențele erau minuscule, așa că fondul folosea un efect de levier uriaș ca să transforme câștiguri de câțiva bănuți în profituri masive.
La începutul lui 1998, LTCM avea capital propriu de aproximativ 4,7 miliarde de dolari, dar controla poziții de peste 100 de miliarde. Iar prin instrumente derivate, expunerea nominală depășea 1.000 de miliarde de dolari. Modelele matematice spuneau că o pierdere catastrofală era practic imposibilă. Modelele nu prevăzuseră ca Rusia să nu-și mai plătească datoriile. În august 1998, exact asta s-a întâmplat, iar investitorii au fugit spre siguranță, împingând toate pariurile fondului în direcția greșită simultan.
De ce a intervenit Fed pentru un simplu fond privat
Într-o singură lună, LTCM a pierdut aproape 2 miliarde de dolari. Problema reală nu era fondul în sine, ci cine îi ținea pariurile. Cele mai mari bănci de pe planetă erau expuse, de la Merrill Lynch la Goldman Sachs. Dacă LTCM ar fi fost lichidat brutal, ar fi trebuit să vândă active în valoare de zeci de miliarde într-o piață deja panicată, prăbușind prețurile și lovind pe toată lumea.
