Pe 10 august 2007, Banca Centrală Europeană a pompat încă 61,05 miliarde de euro în sistemul bancar, la doar o zi după ce injectase 94,8 miliarde. De cealaltă parte a Atlanticului, Federal Reserve a adăugat 38 de miliarde de dolari. Pentru cine urmărea atent, era momentul în care băncile centrale au recunoscut, prin fapte, că ceva se rupsese în piața creditului. Nimeni nu mai voia să împrumute pe nimeni.
Ce a declanșat BNP Paribas cu o zi înainte
Totul pornise pe 9 august, când BNP Paribas a înghețat trei fonduri de investiții, invocând "dispariția completă a lichidității" pe segmentul activelor legate de creditele ipotecare americane subprime. Traducere: nimeni nu mai știa cât valorează acele active, așa că nu se mai putea stabili un preț. Piața interbancară s-a blocat aproape instantaneu, iar dobânda la care băncile își împrumutau bani peste noapte a sărit brusc peste ținta BCE.
Paradoxul e că bursele erau încă aproape de maxime. Dow Jones se apropia de 14.000 de puncte — nivel pe care avea să-l atingă în octombrie 2007 — iar mulți investitori credeau că problema subprime rămâne "contained", cum o numea la acea vreme oficialul american Ben Bernanke. Se înșelau. Ceea ce părea o pată locală pe piața imobiliară americană era de fapt fitilul unei crize globale.
De la injecțiile de urgență la falimentul Lehman
Intervenția din acea zi n-a fost un accident izolat, ci începutul unei serii care avea să dureze ani. Băncile centrale au trecut apoi la tăieri agresive de dobândă, programe de creditare de urgență și, ulterior, la tipărirea masivă de bani prin quantitative easing. Peste treisprezece luni, pe 15 septembrie 2008, Lehman Brothers avea să dea faliment, transformând criza de lichiditate într-un colaps de sistem. Reglementarea bancară s-a schimbat radical după aceea: Basel III, teste de stres, cerințe de capital mult mai stricte. Ideea că o bancă poate fi "prea mare ca să cadă" a intrat definitiv în vocabular.
