Astăzi în istorie, 6 septembrie: naționalizarea Fannie Mae și Freddie Mac

Pe 6 septembrie 2008, secretarul Trezoreriei americane, Henry Paulson, anunța că guvernul federal preia sub tutelă directă cei doi giganți ipotecari, Fannie Mae și Freddie Mac. Cele două instituții garantau sau dețineau credite ipotecare de aproximativ 5.000 de miliarde de dolari, adică jumătate din întreaga piață imobiliară americană. A fost, la acel moment, cel mai amplu salvataj financiar din istoria Statelor Unite. Nouă zile mai târziu avea să cadă Lehman Brothers.

Doi coloși pe picioare de lut

Fannie Mae și Freddie Mac erau creaturi ciudate ale sistemului american, companii private listate la bursă, dar cu o garanție implicită din partea statului. Investitorii cumpărau obligațiunile lor convinși că Washingtonul nu le va lăsa niciodată să pice. Această iluzie le permisese să opereze cu un capital ridicol de subțire raportat la expunerea uriașă. Când prețurile locuințelor au început să scadă în 2007 și rata neplăților a explodat, pierderile au măturat rapid puțina rezervă pe care o aveau.

În vara lui 2008, acțiunile celor două companii pierduseră deja peste 80% din valoare. Randamentele obligațiunilor lor urcau, iar băncile centrale străine, inclusiv cele din Asia, care dețineau sute de miliarde în astfel de titluri, începeau să dea semne de nervozitate. Paulson știa că un colaps ar fi însemnat panică globală. Ceea ce puțini investitori realizau atunci era cât de aproape de prăpastie se afla întregul sistem financiar mondial.

Statul devine cel mai mare jucător ipotecar din lume

Prin plasarea celor două companii sub conservatorship, Trezoreria a angajat inițial până la 100 de miliarde de dolari pentru fiecare, sumă care avea să crească ulterior. Acționarii au fost aproape spulberați, iar controlul a trecut la o agenție federală. Practic, guvernul american a devenit peste noapte cel mai mare finanțator ipotecar de pe planetă.

Decizia a redesenat modul în care privim riscul suveran ascuns în spatele companiilor cu garanție de stat. A demonstrat că expresia "prea mare ca să cadă" nu era o metaforă, ci o realitate bugetară cu costuri reale pentru contribuabil. Ironic, în anii următori Fannie și Freddie au redevenit profitabile și au returnat Trezoreriei mai mult decât primiseră, dar cicatricea asupra credibilității pieței ipotecare americane a rămas.

Ce ne spune despre garanțiile care par sigure

Lecția reală ține de acele promisiuni implicite pe care nimeni nu le pune pe hârtie. Investitorii au tratat datoria celor două companii ca fiind aproape la fel de sigură ca titlurile de stat, fără ca cineva să fi semnat vreodată o astfel de garanție. Când presupunerea a fost testată, adevărul a costat sute de miliarde.

Pe BVB și în general pe piața românească vedem uneori acelasi reflex la companiile cu capital de stat sau la instituțiile percepute ca "protejate" politic. Investitorul cuminte citește bilanțul, nu zvonul despre cine ar sări în ajutor la nevoie. Garanția care nu e scrisă nicăieri are obiceiul neplăcut de a dispărea exact în momentul în care ai avea cel mai mult nevoie de ea.