Pe 10 septembrie 2008, Lehman Brothers a scos la iveală cifre pe care Wall Street le aștepta cu groază: o pierdere netă de 3,9 miliarde de dolari pentru trimestrul al treilea, cea mai mare din istoria băncii de investiții. Directorul general Richard Fuld a încercat să prezinte un plan de salvare, inclusiv separarea activelor imobiliare toxice într-o entitate distinctă. Piața nu l-a crezut. Acțiunea Lehman se prăbușise deja cu peste 40% în acea singură zi, iar în cinci zile banca avea să dispară.
Cinci zile până la abis
Contextul era deja unul de coșmar. Piața imobiliară americană se prăbușise, iar în martie 2008 Bear Stearns fusese preluată de JPMorgan pe 2 dolari acțiunea, cu garanții de la Fed. Pe 7 septembrie, guvernul american naționalizase Fannie Mae și Freddie Mac. Toată lumea știa că urmează Lehman, dar nimeni nu credea că autoritățile vor lăsa o bancă de asemenea dimensiune să cadă.
Lehman avea active de aproximativ 639 de miliarde de dolari și un levier financiar amețitor, în jur de 30 la 1. Adică pentru fiecare dolar de capital propriu, banca împrumutase alți 30. Într-o astfel de structură, o scădere de câteva procente a valorii activelor șterge tot capitalul. Investitorii vedeau cifra pierderii din 10 septembrie și înțelegeau imediat că planul de restructurare al lui Fuld era doar cosmetic. Nimeni nu voia să cumpere Lehman, iar tentativele de a atrage Barclays sau Bank of America se năruiau una după alta.
Momentul în care regulile s-au schimbat
Falimentul declarat pe 15 septembrie 2008 a fost cel mai mare din istoria Statelor Unite, cu datorii de peste 600 de miliarde de dolari. Decizia Trezoreriei și a Fed de a nu salva Lehman, spre deosebire de Bear Stearns, a înghețat complet piețele de creditare interbancară. Dobânzile la care băncile se împrumutau între ele au explodat pentru că nimeni nu mai avea încredere în nimeni. Fondul monetar Reserve Primary a rupt bariera de un dolar pe unitate, ceva ce se considera imposibil, și a declanșat o retragere masivă din fondurile de piață monetară.
