Pe 14 septembrie 2008, în timp ce la New York Lehman Brothers se prăbușea, la Londra se juca o altă partidă. Acțiunile HBOS, cea mai mare bancă de credite ipotecare din Marea Britanie, pierduseră deja peste 30% într-o singură ședință săptămâna anterioară. Autoritățile britanice, cu premierul Gordon Brown implicat direct, împingeau spre o soluție rapidă: Lloyds TSB să înghită HBOS. Anunțul oficial a venit pe 18 septembrie, dar negocierile decisive s-au purtat în acest weekend, evaluarea rotindu-se în jurul a 12 miliarde de lire într-un schimb de acțiuni.
O bancă prea mare pentru a fi lăsată să cadă singură
HBOS gestiona depozite de aproximativ 258 de miliarde de lire și avea o expunere uriașă pe piața imobiliară britanică, exact segmentul care se surpa. Când creditul interbancar a înghețat după falimentul Lehman, băncile care depindeau de finanțare pe piețele angro au rămas brusc fără oxigen. HBOS era printre cele mai vulnerabile. Ratele Libor săreau, iar costul de asigurare împotriva falimentului băncilor britanice atingea niveluri nemaivăzute.
Investitorii nu mai făceau distincții fine. Vindeau tot ce mirosea a expunere imobiliară. Guvernul britanic a mers atât de departe încât a suspendat temporar regulile de concurență pentru a permite fuziunea, ceva greu de imaginat în vremuri normale. Ideea era simplă și brutală: mai bine o bancă mare și șubredă decât două care se prăbușesc.
Salvarea care a avut nevoie de o a doua salvare
Aici e ironia care merită reținută. Lloyds credea că face o afacere strategică, cumpărând un rival la preț de lichidare. În realitate, a moștenit pierderi care aveau să depășească 10 miliarde de lire doar în anul următor. La câteva săptămâni distanță, guvernul britanic a fost nevoit să injecteze capital masiv în noul grup Lloyds Banking Group, ajungând să dețină la un moment dat circa 43% din acțiuni. Statul a rămas acționar ani buni și s-a retras complet abia în 2017.
