Pe 22 septembrie 1985, la Hotelul Plaza din New York, miniștrii de finanțe și guvernatorii băncilor centrale din cele cinci mari economii industrializate au semnat un document care avea să schimbe fundamental piețele valutare. Statele Unite, Japonia, Germania de Vest, Franța și Marea Britanie, grupul cunoscut drept G5, au căzut de acord să intervină coordonat pentru a slăbi dolarul american, care ajunsese la un nivel devastator de puternic. Acordul Plaza a fost, poate, cea mai reușită intervenție valutară coordonată din istoria modernă.
Un dolar prea puternic sufoca industria americană
La începutul anilor '80, politica monetară dură a lui Paul Volcker împinsese dobânzile Fed spre 20% pentru a strivi inflația. A funcționat, dar cu un efect secundar brutal: dolarul s-a apreciat cu aproape 50% între 1980 și 1985 față de un coș de valute majore. Un dolar scump însemna exporturi americane necompetitive și un val de importuri ieftine japoneze și germane.
Deficitul comercial al SUA exploda, iar protecționismul creștea periculos în Congres. Producătorii americani de mașini și oțel cereau tarife. Administrația Reagan, inițial devotată ideii că piața stabilește cursul, a înțeles că fără o corecție ordonată riscă să declanșeze un război comercial. Investitorii nu bănuiau că cinci guverne se pregăteau să acționeze împreună, în secret, într-un weekend de septembrie.
Yenul a explodat, iar Japonia a plătit prețul deceniului
Reacția a fost imediată și spectaculoasă. În doar câteva luni, dolarul a pierdut peste 25% față de yen și marca germană. Până în 1987, dolarul scăzuse cu aproape 50% față de yen, o corecție atât de agresivă încât aceleași bănci centrale au trebuit să semneze un acord opus, Acordul Louvre din 1987, pentru a opri căderea.
