OPINIE | Procedura bate Dreptatea. Cum a ajuns actul de justiție să stea la mâna unui cvorum, a unei ștampile sau a unui concediu medical

de Avocat Cătălin Crăciunescu

În România lui 2025, justiția nu mai cade la vot pe fondul cauzei, ci la număratul scaunelor ocupate în sală. Patru judecători de la Curtea Constituțională s-au ridicat și au plecat, blocând reforma pensiilor speciale. Nu prin argumente, ci prin absență. Așa arată, de fapt, dictatura procedurii asupra dreptății pentru oamenii obișnuiți.

Ne place să ne imaginăm Justiția ca pe o zeiță legată la ochi, cu balanța într-o mână și sabia în cealaltă, împărțind dreptatea fără să se uite la fețele celor judecați. O iluzie frumoasă.

În realitatea crudă a României de la final de 2025, Justiția nu mai ține nicio sabie. Ține un calendar de ședințe, un registru de intrări-ieșiri și o cerere de concediu. Sabia a ruginit în teacă, în timp ce balanța este reglată fin nu de argumente juridice, ci de chestiuni administrative.

Ceea ce s-a întâmplat recent la Curtea Constituțională – boicotul celor patru judecători care au părăsit sala pentru a bloca reforma pensiilor speciale – nu este un accident. Este simptomul unei boli terminale a sistemului judiciar: dictatura procedurii asupra substanței.

Când „lipsa de cvorum” devine sentință definitivă

Trăim într-o țară în care marile dosare de corupție nu s-au închis pentru că inculpații erau nevinovați, ci pentru că s-a împlinit termenul de prescripție. Acela a fost primul semnal că „administrarea” timpului este mai puternică decât Codul penal.

Acum, asistăm la nivelul următor. Nu mai contează dacă o lege e constituțională sau nu. Nu mai contează dacă reforma pensiilor e dreaptă sau nu. Contează doar cine are cheia de la sala de ședințe. Patru oameni s-au ridicat de pe scaune și au plecat. Prin acest gest banal, administrativ, au anulat voința unui Parlament și așteptarea unei țări întregi. Justiția nu s-a împiedicat de un articol din Constituție, ci de o prezență. S-a împiedicat de aritmetică.

Aceasta este injustiția din justiție: momentul în care actul de judecată este luat ostatic de organizare.

Cetățeanul, victima colaterală a „organizării”

Ca avocat, văd zilnic disperarea în ochii clienților care nu înțeleg de ce viața lor trebuie pusă pe pauză pentru că „sistemul” a obosit sau are probleme logistice.

– Domnule avocat, am câștigat?

– Nu, s-a amânat. Lipsește un judecător din complet.

– Domnule avocat, s-a făcut dreptate?

– Nu încă. S-a schimbat grefiera și nu s-a tehnoredactat.

Pentru omul de rând, justiția a devenit un labirint birocratic în care intri cu dreptatea în mână și ieși, ani mai târziu, cu o hârtie care îți spune că ai avut dreptate, dar e „tardiv”.

Moartea esenței și ritualul gol

Filosofic vorbind, am ajuns să venerăm ritualul – roba, ștampila, sala de pași pierduți –, dar am ucis esența. Justiția a devenit un templu gol, o birocrație a absurdului demnă de Kafka, în care lupta nu se mai dă între Adevăr și Minciună, ci între Om și Calendar. Când dreptatea vine prea târziu, ea nu mai e justiție, e doar arheologie juridică.

Mai grav, când magistratul refuză să judece, el rupe brutal Contractul Social: cetățeanul a renunțat să-și facă singur dreptate cu parul, având promisiunea că Statul o va face cu legea. Dar când Statul fuge din sală, ne întoarcem la legea junglei, unde nu domină cel cu dreptatea în mână, ci cel care controlează procedura.

Mesajul pentru 2026: „O justiție de lumea a treia”

În acest context, ce le transmitem, de fapt, românilor acum, la final de an? Că toate reformele promise, toate încercările de asanare a justiției se lovesc și mor în zidul procedurilor. Că fondul cauzei – adevărul – a devenit irelevant.

Când viața, libertatea, patrimoniul și destinele oamenilor depind de actul de justiție, iar sistemul îți arată că, la cel mai înalt nivel, jocul de putere calcă în picioare regulile prin sabotarea deciziilor, realitatea capătă conturul unei justiții de lumea a treia.

Să fim onești: este greu să mai câștigi din nou încrederea cetățeanului în acest sistem dărâmat din interior și exterior deopotrivă. O încredere care, în ultimele luni, a scăzut până la cote de avarie. Justițiabilul vede cum orice speranță moare înainte de a începe, sufocată de un mecanism care preferă să blocheze decât să judece.

Organizarea ca armă politică

Să nu ne amăgim. Blocajul de la CCR sau termenele absurde din instanțe nu sunt doar rodul incompetenței. Dezorganizarea a devenit o armă strategică. E mult mai simplu să omori un dosar sau o lege prin amânări succesive, prin „lipsă de procedură” sau prin chichițe administrative, decât să îți asumi o decizie pe fond.

Justiția a ajuns să stea la mâna unui telefon, a unei planificări de concedii sau a toanelor unui președinte de instanță. Reforma de care avem nevoie nu e doar una a legilor, ci a mentalității.

Până când nu vom scoate actul de justiție de sub tirania „organizatoricului”, vom continua să avem tribunale pline, dar goale de dreptate. Vom avea clădiri, vom avea robe, vom avea ștampile. Dar nu vom avea Justiție.

Doar un aparat administrativ uriaș, care consumă resurse colosale pentru a produce, la final, o singură sentință: Amânare.