La licitaţia de la Paris, organizată cu prilejul împlinirii unui secol de la naşterea lui Emil Cioran, au fost scoase la vânzare, printre altele, diploma de bacalaureat a sciitorului şi manuscrisele "Tragicul Cotidian", "Cartea amăgirilor" şi "Schimbarea la faţă a României".
Toate documentele şi manuscrisele lui Emil Cioran au fost cumpărate de avocatul George Brăiloiu, prin intermediul companiei sale, KDF Energy, o firmă de consultanţă energetică. La licitaţie au participat telefonic şi reprezentanţi ai TVR şi ai Bibiotecii Centrale Universitare, dar aceştia nu au putut să câştige niciun document pentru că George Brăiloiu a oferit suma maximă pentru toate manuscrisele. Potrivit presei de astăzi, George Brăiloiu intenţionează să le doneze statului român.
Un instrument financiar inodor, incolor și egal răspândit pe glob a înflăcărat, în 2009, imaginația brokerilor de pe piețele internaționale. Printre ei e și George Brăiloiu, un broker român al cărui business a atins – în doar un an – 100 de milioane de euro, având chiar șanse de dublare în 2010.
„Verific la fiecare zece secunde bursele. Se schimbă piața asta cu o viteză amețitoare“, spune zâmbind George Brăiloiu, proprietarul KDF Energy – unul dintre puținii brokeri de certificate de emisii de dioxid de carbon din țară (CO2).
Cu ochii țintă pe monitorul mare, cât jumătate din birou, pe care un necunoscător nu vede decât flash‑uri roșii, „ca în iad“, niște grafice, tabele și multe cifre, Brăiloiu începe o mică lecție despre ce înseamnă tranzacțiile cu aer. „Pardon! Cu carbon“ – se corectează el repede – „E impropriu spus cu aer, deși sunt totuși cote de aer curat“. Mai concret, și statul român, și companiile pot vinde surplusul neconsumat din cotele de noxe alocate, la fel cum ar face dacă ar vinde acțiuni pentru a face rost de cash.
Cât cash? Vorbim de 1,2–1,5 mld. euro, bani potențiali pentru statul român, și de alte câteva sute de milioane pentru mediul privat. Și dacă mecanismul de stat e paralizat și banii pe care România i‑ar putea încasa sunt doar o ipoteză de lucru, mediul privat a început, discret, să se miște. Cât de bine? Iată un indiciu: în 2009, afacerile KDF au crescut de 100 de ori, până la 100 de milioane de euro.
PICAT DIN CER. Care a fost atuul pe care l‑a valorificat Brăiloiu? „Marfa“, răspunde scurt traderul, „îl respirăm cu toții, doar că unii îl poluează mai mult pentru că au industrie și alții mai puțin pentru că n‑au. Și aerul curat e scump“, continuă el.
Explică logic, apoi, cum se scot bani din comerțul cu drepturi de emisie: UE a impus marilor poluatori industriali o limită a cantităților de CO2 pe care au voie să le emită în atmosferă. Oportunitatea de afaceri vine din faptul că aceia care poluează mai puțin decât li se permite pot vinde surplusul de „aer curat“ celor care nu reușesc să respecte nivelul maxim.
„E ca și cum eu ți‑aș vinde ție dreptul meu de a fuma“, explică traderul. Pe piața spot, carbonul se vinde în prezent la prețuri de între 10 și 13 euro pe tonă, mult sub maximumul istoric de aproape 30 de euro atins în iulie 2008. Explicația? A venit criza și o dată cu ea a scăzut producția, „asta înseamnă multă marfă și puțini cumpărători, iar cei care au bani sunt întotdeauna mai deștepți ca vânzătorii“, subliniază Brăiloiu.
CINE FACE PIAȚA? Ceea ce pentru observatorul din afară apare ca o problemă strict de mediu, pentru brokeri, manageri de companii, economiști și consultanți este, de fapt, una dintre cele mai promițătoare modalități de a face bani mulți, picați „din cer“ și la propriu, și la figurat, pe o piață românească care abia decolează.
„S‑a creat un soi de marfă – certificatele de CO2 – iar tranzacțiile cu ea au devenit un mijloc de venit pentru companii, care poate fi cheltuit pe dezvoltare sau, dimpotrivă, pe acoperirea pierderilor. Sunt bani gratuiți“, spune Ionuț Purică, expert pe energie și mediu la Academia Română, cu precizarea că schema UE nu e făcută să fie o piață în sine, ci pentru reducerea cu 20%, până în 2020, a emisiilor de dioxid de carbon.
„Adevărații câștigători sunt poluatorii“, cei care nu‑și consumă cota primită, completează șeful KDF, argumentând că, în 2009, practic, vânzarea „surplusului“ a fost singura sursă de finanțare ușor de obținut pentru companiile poluatoare, din moment ce „nici o bancă nu‑i mai credita“. Și nu vorbim doar de companii cu businessuri de sute de milioane sau miliarde. CARS Târnăveni, de pildă – un producător de materiale de construcții cu un business de 4 mil. euro în 2009 –, așa a făcut rost de cash pentru a‑și susține activitatea în 2009.
Afacerile au scăzut cu 11%, dar compania a reușit să‑și acopere nevoia de cash „pe tot anul trecut, plus prima parte din 2010“ – spune directorul general Ioana Vulcu –, vânzându‑și cotele neconsumate de CO2. Cât înseamnă asta în euro? Vulcu preferă să nu dea cifre, invocând confidențialitatea tranzacțiilor.
MAI MULT VINDEM. De fapt, aproape toate tranzacțiile de pe piața locală au fost de vânzare de astfel de certificate, nu de cumpărare. „Aerul curat“ românesc a ajuns la companii mari energetice străine precum Enel, CEZ, E.ON sau Gaz de France‑Suez, dar și la bănci și fonduri de investiții, care speculează cotele de noxe ca pe orice derivat financiar.
În total, companiile românești au vândut în 2009 circa 30 milioane de certificate, ceea ce ar însemna, la 12 euro/certificat – media de pe piețele internaționale în 2009 –, încasări cumulate de 360 mil. euro într‑un an în care businessul românesc a fost paralizat de lipsa de cash. „Numai noi am tranzacționat, la prețuri între 14 și 15 euro, 10 milioane de certificate“, spune șeful KDF. Cât a câștigat, însă, compania? Brokerul încasează 10–30 de eurocenți pe certificat tranzacționat, ceea ce, la 10 milioane de certificate, ar însemna un minim de 1 milion de euro.
Așadar, în companii au intrat, în 2009, sute de milioane de euro din astfel de tranzacții. Sigur, sunt și perdanți. Rafinăria Petrotel a rușilor de la Lukoil, de pildă, nu a încasat, ci a scos bani din buzunar anul trecut, fiind nevoită să cumpere 13.000 de certificate, ceea ce ar însemna, la prețul mediu internațional de 12 euro/certificat, un cost al poluării suplimentare de peste 150.000 de euro.
VIN EMITENȚII? Opțiunile celor care vor să câștige sau să investească bani în „carbon“ – prescurtarea pe care brokerii o folosesc – sunt fie să apeleze la serviciile unui broker specializat, cum e KDF, fie să se înregistreze pe bursele de mediu – Bluenext de la Paris, Climex de la Amsterdam și pe bursa din Sibiu (SIBEX).
Indiferent de varianta aleasă, fondurile de investiții, băncile și casele de brokeraj care intermediază astfel de tranzacții sunt de acord că ele sunt,
în acest moment, profitabile. „Ne‑au sunat peste 15 societăți de afară care doreau să vină și să pună cotații aici. N‑o să fim mari niciodată dacă intermediarii ocolesc bursa“, explică Teodor Ancuța, președintele SIBEX, seceta de contracte cu certificate de CO2: bursa de la Sibiu a făcut, în patru luni, o singură tranzacție.
De ce e Sibiul evitat de cei care contează? „Nu se întâlnește cererea cu oferta. Să fim realiști, nu vine RBS la Sibiu, vrea la Londra, că sunt volume mari. Și dacă nu vin cumpărători, degeaba“, susține Brăiloiu, explicând că în general clienții sunt învățați „să fie comozi, să dea telefon și să întrebe când le intră banii (...) nu să alerge după decontări sau să aștepte până a doua zi“.
Răzvan Pașol, președintele Intercapital Invest, casa de
brokeraj care a intermediat, alături de KDF Energy, prima și singura tranzacție cu emisii de CO2 de pe piața sibiană, e mai indulgent: „Orice început e mai dificil, dar domeniul e unul de viitor pentru că atacă o problemă foarte actuală, aceea de reducere a poluării“.
Brăiloiu se simte însă dator să mai facă o precizare: „Dacă SIBEX intra pe piața asta înainte de 2008, e posibil să fi fost o afacere, dar cum prețurile erau atunci 2 cenți, mai nimeni nu era interesat“. Dovadă că nici numărul firmelor de brokeraj – ca cea a lui Brăiloiu – nu sare de zece, spun cunoscătorii. Mai exact sunt două companii – românii de la KDF și ungurii de la Vertis Environmental Finance, cu afaceri internaționale de circa 2 mld. euro, compania nepublicându‑și rezultatele locale separat – care acoperă fiecare 30%, conform lui George Brăiloiu, dintr‑o piață locală de emisii de carbon pe care tot el o estimează la 300 de milioane de euro în 2009.
Restul pieței este împărțită în special între nume străine, precum Sagacarbon din Franța, grupul elvețian Vitol, Carbon Warehouse, deținută de banca de investiții poloneză Pravda Capital, sau grupul bancar Royal Bank of Scotland, prin divizia RBS Sempra Commodities.
PURĂ MATEMATICĂ. Până una‑alta, George Brăiloiu vrea să speculeze din plin avantajul primului venit: „Trebuie să fim cel mai important jucător în Balcani la sfârșitul acestui an, brokerul nr. 1 din Grecia, Bulgaria și România“. Șeful KDF se autodefinește drept un broker internațional – are birouri de tranzacții în Grecia și Lituania și o subsidiară recent înființată în Bulgaria – care „face naveta între București și Atena, Kaunas și, mai nou, Plevna“.
Înainte să înființeze KDF Energy România în 2002, Brăiloiu – absolvent de drept – a lucrat în perioada 1998–2000 în sistemul bancar, după care a condus timp de doi ani o companie petrolieră din Turkmenistan.
În paralel, s‑a format ca broker investind pe bursa din București în acțiuni și SIF‑uri. S‑a hotărât să treacă însă în tabăra antreprenorilor deschizându‑și propria firmă de consultanță pe probleme de energie – domeniul inițial de activitate al firmei –, mizând pe faptul că experiența internațională îl va ajuta să‑și crească afacerea. Până acum, a convins aproape 100 de clienți – rafinării și companii din industria energetică, chimică, metalurgică, industria celulozei și a hârtiei sau cea a cimentului – să apeleze la serviciile lui.
Cifrele îi susțin optimismul: de la un milion de euro, cât a raportat la Ministerul de Finanțe în 2008, Brăiloiu spune că firma lui a încheiat 2009 cu o cifră de afaceri de 100 de milioane de euro. Iar 2010 se anunță încă un an bun cu dublare, „nu e exclus nici triplare“, estimează el. „Suntem în negocieri cu câțiva clienți foarte mari din Grecia.
Atât de mari, încât pot să spun că se dublează cifra de afaceri dacă batem palma și cu unul singur“, spune șeful KDF, fără să dea însă alte detalii.
„Cine nu are bani nu are ce să caute pe piața asta. Tranzacțiile sunt foarte lichide și volumele sunt foarte mari. Te‑ai făcut o dată de râs, a doua oară nu te mai cheamă nimeni. Trebuie să fii bun, foarte bun“, continuă el, explicând că un specialist în astfel de tranzacții poate câștiga și până la 200.000 de euro anual, cu bonusuri incluse – un venit mai mult decât bun pentru un broker.
Cum afacerile îi merg din bine în și mai bine, KDF vrea să ajungă un nume și în producția de gaze naturale. Compania a cumpărat de la firma Lotus Petroleum, la mijlocul lunii februarie, 15% din zăcământul de gaze naturale de la Făurești (județul Vâlcea). „Producția de gaze naturale e următorul sector pe care ne vom concentra. Vom cumpăra în continuare zăcăminte“, indică Brăiloiu noua direcție a afacerilor sale, anticipând că va fi, din nou, cu un pas înaintea competitorilor.
Și dacă astăzi se consideră un specialist al speculațiilor de acest fel, o parte însemnată o datorează matematicii: „Există o formulă de vânzare a noxelor. Totul e matematică pură, nimic mai simplu, nimic mai complicat“. Pariul lui Brăiloiu e că, în maxim cinci ani, tranzacțiile cu CO2 vor deveni al doilea cel mai important instrument financiar și în România, după SIF‑uri. Iar profiturile nu vor fi nici inodore, nici incolore, cum e „marfa“ scoasă la vânzare.
Textul a fost publicat ediţia din 6 aprilie 2010 în Revista Money Express. Citeşte restul articolului site-ul Money Express
