Deşi se referă la ce s‑a petrecut în urmă cu 25 de secole, cartea Jacquelinei de Romilly este de o extraordinară actualitate, iar lectura ei ar trebui să fie obligatorie pentru cei speriaţi de Grecia de azi.
Cu câţiva ani în urmă am nimerit la o cină lângă o doamnă în vârstă care-şi acoperea ochii cu nişte ochelari mari, fumurii. Era amabilă, elegantă, vorbea o franceză impecabilă şi, deşi făcea mari eforturi s‑o ascundă, prin tot ce zicea şi afirma transpărea o cultură deosebită. Abia pe la jumătatea cinei am remarcat, după grija deosebită cu care mânuia tacâmurile, că era oarbă sau cel puţin abia zărea câte ceva. Abia după ce ne‑am despărţit mi‑am dat seama că Jacqueline de Romilly era o mare elenistă, profesoară de greacă clasică la École Normale şi la Sorbona, prima femeie aleasă în Colegiul Franţei şi una dintre puţinele reprezentante ale genului feminin din Academia Franceză.
Prima carte pe care i‑am citit‑o, „Pourquoi la Grèce?" („De ce Grecia?"), m‑a uimit la fel de mult ca şi persoana ei. Deşi tot ce zice şi povesteşte în carte s‑a petrecut în urmă cu douăzeci şi cinci de secole, textul este de o extraordinară actualitate, iar lectura lui ar trebui să fie obligatorie în zilele acestea pentru acei europeni care, speriaţi de ceea ce se întâmplă în Grecia – datoria‑i vertiginoasă, anarhia politică, instaurarea unei cumplite sărăcii şi ascensiunea extremiştilor fascişti şi comunişti la ultimele alegeri –, cred că ieşirea acestei ţări din moneda unică şi chiar din Uniunea Europeană e inevitabilă şi chiar necesară.
Cartea istoriseşte cum tânăra Jacqueline l‑a citit în anii ei de şcoală pe Tucidide şi cum felul în care a marcat‑o unul dintre cei doi fondatori ai disciplinei istorice (împreună cu Herodot) i‑a orientat vocaţia spre studierea Greciei clasice, căreia avea să-şi dedice întreaga viaţă.
Eseul trece în revistă într‑un mod concis, plăcut şi profund – rar amestec pentru o specialistă – acel miraculos secol al V‑lea î.e.n., când istoria, filosofia, tragedia, politica, retorica, medicina, sculptura ating apogeul în Grecia, punând baza a ceea ce ulterior se va numi cultura occidentală. Fireşte, Homer şi Hesiod apar cu mult înaintea secolului V, şi sunt artişti, gânditori şi dramaturgi care apar după acest secol. Eseul pendulează între trecut şi viitor, pentru a‑i include pe toţi în această moştenire greacă, deşi esenţa a ceea ce numeşte autoarea „o vizită ghidată prin intermediul textelor" vizează această scurtă perioadă de o sută de ani, când în restrânsul spaţiu al lumii elene se produce un fel de explozie frenetică, înnebunitoare, de creativitate în toate domeniile spiritului, cu idei, modele estetice şi intelectuale, cu invenţii şi descoperiri graţie cărora civilizaţia logosului va lua o distanţă decisivă faţă de toate celelalte culturi ale trecutului şi ale prezentului şi, fără voia ori ştiinţa ei, va schimba pe veci istoria lumii.
Jacqueline de Romilly spune că în Grecia s‑au născut ori au devenit reali – bucurându‑se de un dinamism de care nici un alt popor n‑a avut parte în viaţa socială – factorii determinanţi ai progresului uman: democraţia, libertatea, dreptul, raţiunea şi arta, factori dezvoltaţi independent de religie, de noţiunile de egalitate, suveranitate individuală, cetăţenie, dar şi un mod absolut nou al omului de a aborda viaţa de apoi şi zeii, precum şi ideea de frumos/urât, de bunătate/răutate, de fericire/nefericire, lucruri valabile şi azi, chiar şi cu inevitabilele nuanţe şi adaptări impuse de istorie.
E un miracol că un popor atât de mic şi atât de puţin unit din punct de vedere politic – alcătuit din câteva oraşe şi colonii răspândite prin Europa şi Asia Mică, păstrând o enormă marjă de autonomie între ele – un popor atât de instinctiv reticent să formeze un imperiu să practice imperialismul şi să se supună prepotenţei unui tiran (cum au procedat toate celelalte popoare) a fost în stare să lase în istoria umanităţii o urmă atât de adâncă şi de prezentă încă la atâtea secole distanţă, astfel încât aproape toate celelalte mari imperii sau civilizaţii – perşii şi egiptenii, de pildă – sunt acum, fără a omite nici una dintre minunăţiile lor, doar nişte piese de muzeu.
N‑a fost un accident, nici opera hazardului; au existat motive pentru toate cele întâmplate, iar cartea Jacquelinei de Romilly ni le dezvăluie cu aceleaşi dezinvoltură, frumuseţe şi eleganţă cu care m‑a fermecat şi pe mine ca persoană, în seara aceea. Dialogurile socratice şi platonice, pe lângă un mod de a filosofa – ne explică autoarea –, ne‑au învăţat să conversăm, să vorbim în grup, ne‑au arătat un mod mai civilizat şi mai etic de a convieţui decât acela de a da ordine ori a asculta de ele, ne‑au oferit o cale de comunicare ce stabileşte din start o egalitate şi o reciprocitate în drepturi între interlocutori. Astfel s‑a ivit libertatea, dezanimalizarea omului, adevărata umanitate din om.
Această demonstraţie din cartea „Pourquoi la Grèce?" n‑are aspectul unui discurs abstract, fiind susţinută prin comentarii şi citate literare, căci, aşa cum autoarea nu se satură s‑o tot repete, cultura e esenţialmente reprezentată prin opere literare, iar adevărata critică e cea care studiază poezia, romanul, teatrul, eseurile produse de o societate aflată în căutarea acelor tainice adevăruri ce i‑au hrănit imaginaţia, impregnând‑o cu aventuri şi personaje create de artişti pentru a ostoi omului setea de absolut, nevoia de a trăi alte vieţi. „Fără să ştim, respirăm aerul Greciei în fiecare clipă", afirmă la un moment dat autoarea. Nu‑i cel mai mic paradox al grecilor, care n‑au cucerit niciodată nici un popor, luptând doar pentru a-şi apăra libertatea şi care ulterior au dominat discret întreaga lume, începând cu Roma, ale cărei legiuni şi‑au închipuit c‑au pus stăpânire pe Grecia fără efort, când de fapt poporul învins avea să se infiltreze în mintea, spiritul, chiar şi în limba cuceritorului. (Eseul arată că, vreme îndelungată, în familiile romane din epoca lui Cicero şi Virgiliu, era de bun‑gust să se vorbească în limba greacă.)
Aceasta fiind situaţia, n‑ar trebui să ne surprindă faptul că mulţi greci au votat la ultimele alegeri în favoarea naziştilor şi a extremiştilor de stânga, ci mai degrabă ar trebui să fim uimiţi că încă mai sunt mulţi greci care continuă să creadă în democraţie şi că sondajele de la următoarele alegeri arată că partidele de centru‑stânga, centru şi centru‑dreapta, care sprijină opţiunea europeană şi acceptă condiţiile impuse de Bruxelles pentru salvarea Greciei, ar putea obţine majoritatea şi ar putea forma un guvern.
Sper să fie aşa, fiindcă pur şi simplu Grecia nu poate înceta să facă parte din Europa; altminteri aceasta ar deveni o caricatură grotescă a ei înseşi, condamnată la cel mai răsunător eşec. Europa s‑a născut acolo, la poalele Acropolei, în urmă cu douăzeci şi cinci de secole, iar tot ce are ea mai bun, tot ce e de apreciat şi de admirat în Europa, inclusiv religia lui Hristos – una dintre cele mai frumoase pagini ale eseului Jacquelinei de Romilly explică de ce o bună parte dintre Evanghelii au fost scrise în limba greacă – dar şi instituţiile democratice, libertatea şi drepturile omului s‑au născut în acel colţ al vechiului continent, la malul Mării Egee, unde lumina soarelui e mai puternică şi marea e mai albastră. Grecia este simbolul Europei, iar simbolurile nu pot dispărea fără ca tot ce întruchipează ele să se prăbuşească definitiv, dizolvându‑se în acea confuzie barbară de iraţionalitate şi violenţă din care civilizaţia greacă ne‑a scos.
Acest articol nu reprezintă consultanță financiară.
