de Avocat Cătălin Crăciunescu
În preambulul unei coliziuni geopolitice dintre Donald Trump și restul lumii occidentale, reaprinse de disputa asupra Groenlanda – simbol al competiției pentru resurse, securitate și influență strategică –, la World Economic Forum Davos, premierul Canadei, Mark Carney, a spus un lucru rar auzit de la un lider occidental: povestea frumoasă a globalizării a murit.
Nu a fost un discurs tehnic. A fost un avertisment. Carney a recunoscut deschis că regulile economiei globale sunt aplicate asimetric, în favoarea marilor puteri. Mai mult, și-a ancorat mesajul într-un reper incomod pentru Europa de Est: disidentul ceh Václav Havel.
Au curs râuri de comentarii și interpretări pe marginea discursului acestuia însă puțini s-au oprit însă asupra întrebării esențiale: ce avem noi de învățat din asta? Pentru că mesajul nu era despre Canada. Era despre statele care mimează conformarea și speră că obediența va fi răsplătită.
România se află exact în acest punct.
Havel descria, în celebra sa parabolă, vânzătorul de la aprozar care afișa lozinca regimului nu pentru că o credea, ci pentru a fi lăsat în pace. Minciuna nu era impusă cu forța, ci acceptată din comoditate. Prin repetare, devenea sistem. Prin sistem, devenea realitate.
De ani de zile, România joacă rolul „zarzavagiului” Europei. Punem în vitrină toate directivele, toate sloganurile „verzi”, toate promisiunile de disciplină fiscală – chiar și atunci când știm că regulile sunt aplicate diferit pentru alții. Trăim în iluzia că, fiind „elevul cuminte”, vom fi tratați corect. Realitatea Schengen și dublul standard ne-au arătat contrariul: în geopolitică, obediența nu cumpără respect.
De ce acceptăm asta? Pentru că statul român este paralizat din interior. Clasa politică trăiește într-un veritabil „familism amoral”: fiecare grup își apără interesul imediat, iar interesul național este mereu amânat. Energia se consumă în conflicte interne, nu în negociere externă. Se vorbește mult și tare, tocmai pentru a ascunde lipsa de direcție.
Paradoxul este strigător la cer. România are exact atuurile invocate de Carney pentru Canada: energie, resurse minerale, agricultură, poziție strategică. Și totuși, suntem o țară bogată cu cetățeni săraci. Exportăm materie primă, importăm produse finite. Avem energie pe hârtie, dar plătim facturi uriașe. Avem agricultură, dar fermierii sunt striviți de marile lanțuri comerciale.
Sărăcia populației nu este doar o problemă socială. Este o vulnerabilitate de securitate națională. Un stat cu cetățeni doborâți de taxe și facturi nu negociază ferm nici la Bruxelles, nici la Washington, el doar „ia act”.
Politica externă românească a devenit una de luare la cunoștință. Nu negociem, nu condiționăm, nu cerem nimic în schimb. Oferim stabilitate gratuit și ne mirăm că suntem tratați ca irelevanți.
Problema nu este că România ar fi mințită constant din exterior.
Problema este că a ajuns să trăiască confortabil într-o ficțiune proprie. „Unii oameni nu spun minciuni, ci le trăiesc; întreaga lor viață este o ipocrizie”, avertiza Seneca. Exact aici ne aflăm: într-un sistem care mimează seriozitatea, dar evită adevărul.
Discursul de la Davos spune un lucru simplu și incomod: lumea s-a schimbat. Marile puteri își apără brutal interesele. Naivitatea se plătește.
România trebuie să înceteze să mai fie „zarzavagiul” care pune afișe în care nu crede. Dacă avem resurse, să le folosim pentru dezvoltare internă. Dacă suntem pilon de securitate, să cerem beneficii concrete. Dacă suntem parte din Occident, să negociem ca parteneri, nu ca administratori timorați.
Așa cum spunea Havel, puterea începe în momentul în care decizi să nu mai trăiești în minciună.
