„A convins prin faptul că era alfel. Într-o țară în care se vorbește mult, el vorbește nu doar puțin, ci mai puțin decât puțin, aproape deloc (…) Pe scurt este un Occidental. Iar faptul că a reușit să devină președinte indică poate o deplasare a accentului, dinspre românism spre modelul european (… ) Desigur, Iohannis nu este orice fel de minoritar. E un german. Românii, cu siguranță, n-ar fi ales un maghiar. Un musulman sau un evreu iarăși n-ar fi avut mari șanse. În imaginarul românesc, germanii inspiră mai puțină suspiciune și mai multă considerație decât alte etnii. Nu sunt neapărat iubiți, dar sunt în genere respectați. Există și precedentul Carol I. Apoi, e și Germania de astăzi, țara care, incontestabil, a devenit liderul Europei. Prestigiul impresionează, și în mod deosebit pe români, care, chiar dacă au mai crescut între timp, tot cu complexul de țară mică au rămas (…) Se întrevede oare o schimbare a semnificativă în România? Să fie alegerea lui Klaus Iohannis un semn? (…) Noile generații venite după Revoluție, ca și milioanele de români care au văzut între timp lumea, putând să compare și să judece, vor fi format poate masa critică susceptibilă să facă din România o societate mai ordonată, mai corectă și mai eficientă. Nu e o certitudine. e totuși o speranță”. (Lucian Boia – Cum s-a românizat România, ed Humanitas, 2015)