de Pavel Lucescu
Aparent, suntem în rând cu lumea bună. Suntem membri UE și NATO și beneficiem de toate avantajele care decurg din asta, avem intsituții, legi și proceduri conforme cu cele mai avansate standarde ale lumii de azi, teoretic suntem deja ”o țară ca afară”. În plus, statisticile, oricum le-ai lua, spun clar că o ducem pe ansamblu, adică în medie, mai bine ca oricând în istorie, că economia noastră, cândva la ani lumină de Vest, nu doar că-i suflă în ceafă acestuia din urmă, dar unele locuri, cum ar fi Bucureștiul sau Clujul, cu un PIB-ul pe cap de locuitor comparabil cu al oricărei metropole din lumea dezvoltată, sunt practic ”occidentale”. Dar dacă uiți de asta și te uiți doar la ce spun, ce cred, ce simt oamenii de rând, concluzia e mai degrabă una tristă.
Nimeni nu pare mulțumit de viața pe care o duce, aproape toți cred că ne ducem, ca țară, într-o direcție greșită, tot mai mulți cred că ”înainte era mai bine”. Starea de spirit e la limita de jos, românii par mai pesimiști ca niciodată. Greu de înțeles, nu? De altfel, asta pare să fie și cea mai mare dilemă a celor care încearcă să înțeleagă ce se întâmplă cu România: cum să explici faptul că românii trăiesc azi în cea mai bună dintre lumile posibile, dar se simt de parcă s-ar afla pe buza unei prăpăstii. Și votează cu AUR.
Încerc o explicație. Am ajuns unde am ajuns, perfect integrați în economia capitalistă globală, nu pentru că așa am decis perfect conștienți că acesta e cel mai bun lucru pentru noi, ci pentru că era singura direcție în care puteam merge. Pentru că, exceptând cazul sinistru al Coreei de Nord, toată lumea mergea într-acolo. Înspre o lume tot mai integrată economic, globalizată, o lume pentru care obiectivul cel mai important a fost cucerirea de noi piețe, iar valoarea de bază a fost mereu profitul. Treizeci de ani lumea n-a mai știut de altceva.
Dar în timp ce statele cele mai avansate care au dictat practic direcția asta, au avut grijă să-i stabilească viteza și ritmul în așa fel încât să scoată din ea profitul maxim, cu cele mai mici riscuri, celalalte, printre care se numără și România, au alergat și ele pe lângă, gâfâind, ca să prindă și ele din ce cădea de la masa primelor. Cu costurile aferente. Populații dizlocate de mutarea permamentă a punctelor de producție și de nevoile fluctuante ale piețelor de desfacere, politici publice dictate mai mult de interesele ”marilor investitori”, care nu coincid tot timpul cu ale populației locale, politicieni gata să se vândă oricui plătește mai bine, instituții ”democratice” parazitate de profitori și impostori, state dominate de caste construite în jurul instituțiilor ”de forță”, cum sunt cele militare, din servicii și justiție.
La toate acestea, statele care controlează fluxurile financiare ale capitalismului global au închis mereu ochii. Nu și populațiile locale, care ușor ușor au început să tragă ponoasele. Pentru că în timp ce țara, ca să ne întoarcem la România, prospera în rapoarte, cifre și statistici, creștea și polarizarea socială cu tot complexul de frustrări care însoțesc tot ce apare celor mulți ca fiind nedrept. Românii sunt atât de pesimiști azi, deși teoretic o duc mai bine decât oricare dintre înaintași, pentru că se simt tot mai neputincioși în fața injustiției sociale, a celor care au pus deja monopol pe pârghiile de putere, care controlează și împart resursele. Și care au devenit tot mai închise și mai rapace.
