de Pavel Lucescu
Deși nu se vorbește încă prea mult despre el, un nou fenomen global tinde să ia tot mai mare amploare. Este vorba despre o creștere rapidă în intensitate, în special în rândul tinerilor, a sentimentului de inutilitate și lipsă de sens a vieții.
Dacă cei mai în vârstă, care au mai prins ceva din vremurile când lumea părea să se îndrepte într-o direcție clară și viața însăși părea să aibă un sens, încă mai trăiesc cu rămășite de amintiri care le țin psihicul cât de cât echilibrat, tinerii și adolescenții de azi par tot mai pierduți. Trecutul nu le mai spune nimic, pentru că, pentru ei cel puțin, trecutul aproape că nu mai există.
Ca să existe, trecutul trebuie să transmită ceva prezentului, să-i livreze o semnificație. Golit de sens, trecutul dispare ca și cum nici n-ar fi exitat vreodată. E ceea ce trăim deja de ceva timp, aproape fără să ne dăm seama. Iar asta se întâmplă pentru că totul se schimbă foarte rapid, pentru că între ieri și azi se cască un hău tot mai mare, pentru că totul e doar despre ultima noutate, pentru că tot ce nu e despre aici și acum, e pur și simplu prea vechi ca să mai merite atenție. Iar când ceea ce trăim sunt doar frânturi de prezent continuu, când nimic nu mai apucă să se fixeze, trecutul ca atare dispare pur și simplu.
Dar pentru că trecutul nu există în afara memoriei, ceea ce dispare de fapt, și asta într-un ritm tot mai accelerat, e însăși memoria. Memoria e ceva ce rezistă și se consolidează prin exercițiu permanent, e ca mușchiul care lipsit de antrenament ajunge să se atrofieze. Ori lumea de azi și de mâine e exact despre asta, despre lipsirea creierului uman de exercițiul permanent al memoriei și transferul acesteia în sarcina a ceea ce a ajuns azi așa numita Inteligență Artificială. Nu-ți mai provoci creierul să rețină nimic, pentru că tot ce ai nevoie să știi la un moment dat, e la distanță de o simplă comandă. Scrisă, verbală, poate, cine știe, în curând, doar pur mentală.
Aparent, faptul că nu trebuie să-ți mai încarci memoria cu informație pe care acum o ai externalizată într-un spațiu virtual, e un lucru bun. Îți ușurează viața, ți-o simplifică, îți oferă timp și spațiu mental pentru lucruri aparent mai importante. Dar memoria umană nu e un simplu depozitar de informație, cum e, spre exemplu, cea digitală, oricât de sofisticată ar părea ea. Memoria umană nu există în afara emoției. Orice informație stocată în creierul uman rezistă doar asociată unui complex de emoții cu care împreună formează un microunivers plin de sens. Asta face ca memoria noastră să fie, într-un fel, depozitarul însăși identității noastre, a ceea ce ne face unici, irepetabili și, în același timp, coerenți cu noi înșine.
Inteligența Artificală ne oferă și promite că ne oferă o mulțime de beneficii și ele par incontestabile. Dar faptul că printre aceste promisiuni se află și degrevarea creierului de travaliul memoriei ar trebui să ne îngrijoreze. Pentru că e despre ceea ce ne definește și ne identifică drept oameni. Memoria ne ține și ne menține într-o relație organică cu trecutul, cu tot arsenalul de informație și emoție și, deci, de sens, pe care acesta îl presupune. Dacă îl pierdem seduși de beneficiile aparent nelimitate ale Inteligenței Artificiale, pierdem exact ceea ce ne definește ca specie: capacitatea de a da un sens vieții, oricare ar fi acela.
Altfel, pe lângă Inteligența Artificială, vom fi nevoiți să inventăm și o mașinărie, un soi de Emoție Artificială, care să ne livreze la cerere și trăiri asociate unei existențe tot mai terne și lipsite de sens. Dar, probabil, atunci vom fi fiind deja o altă specie.
