„Don’t shoot the messenger”, spune proverbul englezesc – „nu-l pedepsiți pe cel care aduce vești proaste”. Sigur, dar este dificil. Moartea printului a început în Germania și lovește de la stânga (Frankfurter Rundschau) până la centru (Financial Times Deutschland) și de sus ( [revista de business] Impulse) până jos ( [revista de lifestyle] Prinz care nu va mai apărea decât online din ianuarie 2013).

A început o discuție vie despre motivele pentru care s-a ajuns aici și despre consecințele pe care le va avea această evoluție. Este vorba adesea despre modele de business, despre hârtie și Internet. Mai rar se discută însă cum s-au schimbat știrile, indiferent că sunt tipărite sau pixelate, scriu cei de la Presseurop.

O lume în mișcare

În spatele acestui fapt se ascunde o evoluție care este mai mare decât rețeaua. Povestea tehnologiei este o poveste a fluidizării informației: în mod evident omenirea aspiră la punerea lumii în mișcare și la înțelegerea aforismului grecesc „Panta rhei” („Totul curge/este în mișcare”) nu ca o constatare, ci ca îndemn.

În mod ironic ziarele pe hârtie, care au apărut la începutul secolului al XVII-lea, au avansat decisiv fluidizarea – doar ele sunt mult mai rapide decât cărțile folosite până atunci. Au urmat digitalizarea și interconectarea. Știrile scrise sunt citite sub formă de articol pe hârtie sau online, în funcție de obișnuința consumatorului. Dar poate că tocmai asta se schimbă pentru că publicul așteaptă și aici fluidizarea. Știrile dau sentimentul de a fi informat în timp real. Poate că nu hârtia tipărită, ci relatarea statică și articolul de știre închis stau la baza actualei crize.

În cazul media tipărite, cei care evită presiunea fluidizării, prin faptul că se îndepărtează de informația pură, par să sufere mai puțin. Revista tipărită Landlust trece drept un astfel de succes pentru că păstrează o distanță corespunzătoare față de  lumea clasică a știrilor, prin setul de teme abordate. The Economist, care este sărbătorit ca model, fie că este vorba de print sau de varianta online, expediază evenimentele-știre din lume în una, două, trei propoziții. Restul sunt analize, contextualizări și articole de opinie. Deci texte care ajută la înțelegerea fluxului de informație, în loc să-l trateze ca pe o relatare seacă care este înghețată într-un anumit punct.

Copierea și portretizarea lumii și a realității nu mai este suficientă pentru un articol, indiferent despre ce media este vorba. Și pe Internet, fluidizarea tot mai mare este evidentă, iar astfel articolul obișnuit și static de relatare este depășit. Procesul de știri nu îngăduie nicio oprire. În acest context, articolul încheiat și pus pe Internet corespunde aproximativ unei piese de teatru filmate, prezentate în cinematograf: transpunerea este unu la unu și nu folosește suficient de mult șansele mari oferite de acest suport media.

În momentele cele mai pline de știri se folosește stilul live text. Este un semn că articolul încheiat nu mai are forma corespunzătoare, chiar dacă este actualizat, pentru a reflecta fluviul de știri – și asta tocmai atunci când știrile sunt mai importante și atunci când sentimentul de a fi informat nu mai este decât o chestiune de câteva minute sau chiar secunde. Chiar din construcția live text-ului – structurat invers din punct de vedere cronologic – putem recunoaște că se supune altor legi și că satisface alte nevoi.

Sfârșitul instantaneelor din actualitate ne stă în față, iar de această boală suferă acele media care s-au specializat pe captarea momentului, online sau offline. Atunci când Barack Obama a scris pe Twitter el însuși că a câștigat alegerile, el face să pălească relatările pur faptice despre victoria sa electorală.

Prea puțin loc pentru hârtie

Să privești criza aparentă a ziarelor ca pe o criză a știrilor – ca pe sfârșitul relatării statice, orientate strict pe fapte, sub formă de articol – nu duce, sincer vorbind, la analize complet noi ale problematicii, dar duce la implicații extinse.

Pentru paginile tipărite asta înseamnă să se țină departe de domeniile în care presiunea legată de actualizare este cea mai mare: să treacă de la captarea momentului printr-o relatare la explicare. Este greu de apreciat dacă asta poate reuși zilnic. Și asta are legătură mai puțin cu hârtia, ci cu faptul că marea parte a mașinăriei cotidienelor este specializată pe reflectarea unor momente.

Și mai interesantă este însă întrebarea legată de efectele presiunii nemiloase în sensul actualizării știrilor de pe Internet. Poate că se ajunge la o dihotomie: știrile sunt înscenate ca proces, iar forma clasică de articol devine invalidă. Fluviul procesual este completat prin explicații, contextualizare, analize, povești care sunt actualizate permanent, la care fluxul poate face trimiteri. Știrile de mâine sunt compuse din transmisiuni în direct și dintr-o arhivă mereu actualizată a contextelor și a legăturilor. Între acestea mai rămâne puțin loc, și asta nu are prea mult de-a face cu hârtia.

Așa că nu-l împușcați pe mesager, căci s-ar putea să fie oricum ultimul său job.