Masivul Ceahlău adăposteşte lângă el un frumos lac de acumulare, cel mai mare din zona montană – lacul Izvorul Muntelui, numit şi lacul Bicaz.

Pe vechea albie a Bistriţei, între Poiana Teiului şi marele baraj amplasat la gura Izvorului Muntelui, şi-a întins apele lacul – această „mare” de la Bicaz, la 1 iulie 1960, în urma închiderii ultimei porţi a barajului, înalt de peste o sută de metri.

Lacul de acumulare Izvorul Muntelui este situat la 4 km de orașul Bicaz și la 35 km de municipiul Piatră Neamț. Pe malul stâng, în apropiere de baraj, se află amenajat un port turistic. Vaporașelor existente li se adaugă șalupe, hidrobiciclete, căsuțe de lemn și un hotel plutitor. Capacități suplimentare de cazare există pe ambele maluri, sub formă unor pensiuni agroturistice. Pe malul Lacului Izvorul Muntelui este amenajată și o crescătorie de păstrăv, în localitatea Potoci, unde iubitorii de peste pot servi un păstrăv proaspăt prins din lac. Tot aici se află și Stațiunea de Cercetări Biologice Potoci-Bicaz a Universității “Al. I. Cuza” – Iași, un loc unde se pot face scufundări.

Mai jos vă prezentăm câteva lucruri inedite despre barajul de la Bicaz și lacul Izvorul Muntelui:

1. În suprafaţa maximă de 3000 ha, cu un volum de aproximativ 1250 milioane metri cubi, lung de aproape 34 km şi cu un perimetru de 71 km, lacul Izvorul Muntelui, situat la altitudinea de 513 m, are o adâncime maximă de 90 m şi o lăţime variind între 200 m şi 2 km. Apele lui intră mai jos de Potoci, pe versantul stâng, prin canalul săpat sub munte, lung de 5 km şi cu un diametru de 7 m, situându-l, datorită acestor caracteristici, printre primele zece tuneluri de acest gen din lume.

3. Nivelul apei variază de la o zi la alta şi de la un sezon la altul, în funcţie de consumul de apă din hidrocentrala de la Stejarul şi variaţia debitelor râului Bistriţa. Diferenţa dintre nivelul maxim şi cel minim este de 26 m. La nivelul minim, suprafaţa lacului scade până la cca. 1700 ha. Cel mai adesea, nivelul creşte începând din luna mai, până în luna august şi descreşte din septembrie, până în aprilie.

4. Cercetările efectuate între anii 1962-1966, pentru a cunoaşte modul de adaptare a diferitelor specii la viaţa lacustră, precum şi cele pentru stabilirea productivităţii piscicole a lacului au dus la concluzia că lacul Izvorul Muntelui este de tip mezotrof, cu condiţii bune (temperatura, ph-ul, conţinutul în oxigen dezvoltat, cât şi substanţele organice din apă) pentru dezvoltarea salmonidelor (lipan, lostriţa, păstrăv indgen). Faţă de totalul speciilor, peştii albi reprezintă 94%, majoritatea sunt autohtoni, iar salmonide sunt 6%. Fauna piscicolă pe porţiunea lacului cuprindea: scobar, clean, mreana, salmonide, mihalţ, porcuşor, beldiţa, obleţ, boiştean, grindel, zglăvoaca, chetrar etc.

5. Construirea unui baraj pe Bistrița a fost visul inginerului Dimitrie Leonida, care a pus la punct proiectul hidrocentralei de la Stejaru, construcție care urma să producă energie electrică pentru toată Moldova, cu ajutorul apelor Bistriței.

6. Peste 18.000 de oameni, printre care militari, deținuți politici sau locuitori de pe Valea Bistriței, obligați de regimul comunist, au lucrat la ridicarea barajului de la Bicaz, a tunelului de aducţiune şi a uzinei electrice de la Stejaru. S-au construit locuințe de tip baracă, în cartierele Dodeni și Ciungi, cantine, dar și un spital de șantier pentru cei organizați în colonii de muncă.

7. Cele mai grele și mai periculoase munci erau distribuite preoților, intelectualilor sau „chiaburilor” și constau în săpatul, dislocarea și transportul sterilului cu vagoneți, astfel în timpul lucrărilor se produceau frecvent accidente datorate lipsei de experienţă şi a condiţiilor de lucru.

8. Geologic este situat într-o zonă cu predominanță de gresii silicioase (gresie de Tarcău), restul fiind pachete de șisturi argiloase și un strat de conglomerate. Terenul de fundație prezintă o puternică fisurație.

9. În structura sa intră 30 de blocuri înălțime (ploturi) separate prin rosturi etanșate amonte cu pene de beton armat și tole de cupru.Este străbătut de galerii, puțuri de aerisire și nișe de vizitare. Prin construcție au fost prevăzute încăperi ce adăpostesc instalații de acționare și comandă, echipamente de urmărire, monitorizare seismică și comportare a fiecărui element. La partea superioară se găsesc patru câmpuri deversoare de 11,5 m lățime prevăzute pentru o lamă de apă de 7 m înălțime (echipate cu stavile segment de 6 m) și patru goliri de fund echipate cu vane plane (2,50 m diametru) în ochelari, dispuse în serie.

10. Consolidarea rocii — puternic fisurate la bază — s-a făcut prin injecții cu ciment de 10–20 m adâncime. Pentru evitarea încovoierii stratelor situate în aval de corpul barajului, acesta a fost prevăzut cu un pinten de 4–6 m adâncime în zona blocurilor înalte (7–24), dimensionat astfel încât să repartizeze în adâncime eforturile tangențiale. Pentru reducerea subpresiunilor în fundație, s-au realizat foraje de drenaj cu o adâncime de 30 m. Pentru a fi reduse la minimum infiltrațiile pe sub baraj, s-a realizat un voal de etanșare la piciorul amonte al acestuia (prelungit în lateral 40 m pe versantul drept și 60 m pe cel stâng) — format de 3 rânduri de foraje pe blocurile centrale (5–25, 60 m adâncime medie) și 2 rânduri pe cele laterale (1–4 și 26–30, 70 adâncime medie de forare). În aval adâncimea medie a forajelor a fost de 90 m.

11. În timpul lucrărilor se produceau frecvent accidente datorate lipsei de experienţă şi a condiţiilor de lucru. În afara deţinuţilor, la construcţie au lucrat pe şantierele de la Tunel Intrare şi Baraj până la finele anului 1959 şi un detaşament de 1200 de militari ai muncii. Alţii 400 au lucrat la construcţia fabricii de ciment şi la hidrocentrala de la Stejaru.   Galeria de aducţiune de a fost executată în condiţii geologice foarte dificile. Se înfruntau atât presiuni foarte mari ale apelor de inflitraţie, cât şi infiltraţii cu gaze pe aproape o treime din lungime. O explozie a unei asemenea pungi de gaze s-a soldat cu aproximativ 30 de morţi.
12. Barajul de la Bicaz trebuia să se numească iniţial Vladimir Ilici Lenin. Inginerul român Dimitrie Leonida a realizat primul proiect pentru viitorul complex hidroenergetic în 1908. Cu lucrarea sa, acesta obţinea la Şcoala Politehnică din Berlin – Charlottenburg, diploma de inginer electrotehnist. Din lipsa finanţării, proiectele care au urmat au amânat realizarea proiectului până după cel de-Al Doilea Război Mondial.   Amenajarea a fost decisă în baza analizei Institutului de Studii şi Proiectări Energetice Bucureşti din perioada 1949-1950. Startul lucrării s-a dat în toamna anului 1950, sub forma a trei şantiere amplasate la intrarea şi respectiv ieşirea tunelului de aducţiune (satele Cârnu şi Stejaru) şi în zona viitorului baraj. „Direcţia de lucrări speciale din CFR era singura care avea tunelişti, sau oameni care ştiau să construiască viaducte. Primul director a fost un mare inginer constructor, Amedeo Georgescu, l-au judecat după aceea, l-au dat afară. Termen de punere în funcţiune: 1956. În 1953 nu erau comandate toate utilităţile necesare, iar Amedeo Georgescu a făcut imprudenţa să spună că e practic imposibil să terminăm. I-au înscenat un proces: era periculos să contrazici conducerea de partid şi de stat”, îşi aminteşte inginerul Alexandru Diacon, şeful de proiect al barajului. La vârsta de 25 de ani, el era cel mai tânăr şef de proiect din România.

13. Înainte de închiderea barajului au dispărut 22 de sate. Aveau să dispară sate precum Reteş, Leteşti, Cârnu sau au fost rupte părţi din Răpciuni, Izvoru Alb, Hangu, Buhalniţa, Secu şi Poiana Largului. Pentru a-i convinge pe localnicii din Valea Bistriţei să se mute, comuniştii le-au făcut vetre de sat, ba chiar le-au oferit şi bani pentru exproprieri.   „Aveau case din lemn. Le-au dezbrăcat de lut şi şi-au notat grindă cu grindă, după cum erau aşezate. Şi cuiele aveau număr pe ele. Le-au dus în noile lor vetre şi le-au aşezat, grinzi şi cuie până la ultimul, cel pentru pus ştergarul în el, exact la fel. Era impresionant să-i vezi cum călătoreau cu casele după ei, în urma bisericilor şi preoţilor lor. Numai credinţa i-a clintit. Au mutat şi morţii”, mai spune Alexandru Diacon.   Biserica de la Hangu, o bijuterie arhitectonică a acelor vremuri, a sfârşit prin a fi dinamitată în 1959, cu un an înainte de închiderea barajului. În anii secetoşi, ruinele bisericii ies la iveală din apele scăzute ale lacului. Lăcaşul fusese ridicat în 30 de ani din beton armat cu şine de fier, luate de la o cale ferată forestieră dezafectată după primul război. Tocmai de aceea, biserica nu putea fi dezafectată şi transportată  în altă zonă.   „Păcatul a căzut pe doi ingineri Iacob şi Lupan, care au pus pariu că din 70 de încărcături de trotil, declanşate simultan, o aruncă în aer. În urma exploziei n-au apărut decât nişte spărturi, biserica rezistând parcă întradins pentru a sfida forţele răului. A fost nevoie de suplimentarea încărcăturilor. A fost un moment sfâşietor pentru noi, ne-a pătruns un sentiment de frică faţă de Dumnezeu. Nu întâmplător s-a vorbit mult timp şi se mai vorbeşte de un blestem al locului“, povesteşte un localnic din comuna Hangu.

14. În incinta barajului există un seismograf care a înregistrat chiar şi cutremurul care a produs în 2009 un tsunami-ul devastator în Pacific.   „Acest seismograf este de o mare sensibilitate. Pe lângă mişcările tectonice, înregistrează şi trepidaţiile datorate fiecărei maşini ce trece peste baraj“, a precizat Ion Branişte, specialist la complexul hidroenergetic de la Bicaz. Proba de foc a barajului a fost trecută la cutremurul din 1977.

15. Un accident la barajul de la Bicaz ar crea cea mai mare catastrofă pentru judeţele din aval de Bistriţa. În anul 2010, Institutul de Studii şi Proiectări Hidroenergetice Bucureşti, a realizat un studiu pentru stabilirea zonelor inundabile în caz de avariere sau debite în regim natural catastrofal.  Pentru barajul de la Bicaz s-au presupus trei ipoteze, respectiv o avariere a barajului pe 25% din înălţime (24,4 m) şi 25% din lăţime (50 m); avariere pe 50% din înălţime (48,9 m) şi 50% din lăţime (100 m); avariere pe 75% din înălţime (73,3 m) şi 75% din lăţime(150 m).   În ipoteza unei catastrofe la acumularea de la Bicaz, cu breşă de 75% pe lăţime şi înălţime, unda ar parcurge distanţa de 260,7 km, până la confluenţa cu Dunărea, în 12 ore. La lacul Bâtca Doamnei (intrarea în Piatra Neamţ), unda ar ajunge în 32 de secunde, iar la CHE Bacău în 147 de secunde.   Calculul ipotetic pentru înălţimea valului produs, la 75% avariere, este estimat la 60 de metri în aval de barajul Bicaz, iar înălţimea undei de viitură ar scădea treptat, ajungând la 19,5 metri (Bâtca Doamnei -Piatra Neamţ), 8,3 metri (de la Lilieci până la Baza de agrement Bacău), iar la confluenţa cu Dunărea – 5,42 m.