Dar în ultima vreme au avut loc două evenimente fundamentale: unul cu ocazia episodului libian; iar celălalt legat de gestionarea crizei financiare. Intervenţia din Libia a permis schiţarea unei împărţiri a rolurilor care este probabil o anticipare a ceea ce vom vedea în alte crize viitoare. Această intervenţie a fost posibilă graţie unei strânse uniuni militare franco-britanice şi puternicului sprijin logistic american. De aici şi frumoasa definiţie a lui Barack Obama privind acel ‘leadership from behind’, care, pe de-o parte, face posibilă o retragere americană progresivă din scenariul european şi mediu-oriental şi, pe de alta parte, necesită un sprijin minim al Europei. Deşi cu unele diferenţe (de data asta ar fi vorba de o uniune militară franco-africană), această schemă s-ar putea repeta şi în nordul Mali.
Această comuniune de interese strategice şi această complementaritate nu împiedică existenţa a două viziuni asupra Europei: una structurată de NATO şi pe cât de extins posibilă, iar cealaltă în jurul Uniunii Europei, care nu ar putea fi întărită decât printr-o federaţie a statelor din zona euro. Prima corespunde unei focalizări anglo-americane; iar a doua, schemei franco-germane. Criza financiară, născută în SUA şi pe care atacurile din vara anului 2009 asupra băncilor franceze au transformat-o într-o criză europeană, putea fi condamnarea la moarte a construcţiei europene. Dar în ultimul ceas, guvernul lui Obama a găsit de cuviinţă să spună că o Europă fragilă ar putea slăbi SUA.
Cel mai bun avocat al cauzei europene şi al lui Barack Obama este Bill Clinton, cel mai strălucit politician american. În SUA politica nu se limitează doar la guvern şi la naţiune: numeroase grupuri puternice de presiune fac în continuare campanie şi acţionează împotriva euro. Şi mulţi cred că Mitt Romney este mai aproape de aceste grupuri decât Barack Obama. Dacă ar fi ales, Mitt Romney nu ar ezita să promoveze o politică bazată pe un dolar slab, care ar amâna şi mai mult reactivarea economiei europene, în timp ce Obama este, dimpotrivă, favorabil acestei reactivări. Alegerea lui Romney ar fi un pas înapoi în relaţia euro-americană. La care am putea adăuga agravarea riscului unui război cu Iranul. În schimb Obama şi-a înmulţit presiunile pentru a-l descuraja pe Benjamin Netanyahu, care nu şi-a ascuns niciodată voinţa de a întrerupe cât repede programul militar iranian şi a trece la ofensivă. Dar premierul israelian este un apropiat al cercurilor republicane şi ar primi o mai mare atenţie în cazul unei victorii a lui Romney.
Indiferent de cine va câştiga putem fi siguri că noul consens strategic, aşa cum l-a definit şi l-a reiterat Barack Obama, va rămâne nealterat. Este vorba de deplasarea centrului preocupărilor americane spre zona Asia-Pacific, unde prioritatea este frânarea Chinei; de recucerirea independenţei energetice (graţie gazelor de şist) şi, corolarul său, de retragerea din Orientul Mijlociu, ţinând cont de scăderea dependenţei de petrolul saudit. Fie că va fi învingător Obama sau Romney, Europa trebuie să înfrunte noua provocare pe care o presupune această cotitură a politicii americane. Ori decide să preia frâiele propriului destin, ceea ce va permite aşezarea bazelor unei adevărate colaborări transatlantice, ori se resemnează să rămâna la marginea istoriei, conchide fostul director al ziarului Le Monde.
