Nord-americanii s-au dovedit mereu foarte practici, drept pentru care viaţa lor este mult mai puţin complicată în comparaţie cu cea a europenilor. Sigur, se pot formula obiecţii serioase faţă de pragmatismul nord-american, însă funcţionalitatea acestuia este incontestabilă, cel puţin până în prezent.
Faptul că oamenii care trăiesc dincolo de Atlantic au învăţat să facă bani din orice este uşor de observat dacă stai printre ei o bucată de vreme. Dar “reţeta” lor nu conţine doze exagerate de şmecherie, în accepţiunea tipic românească a termenului. Ideea de bază e ca fiecare să aibă ceva de câştigat dintr-o inţiativă pentru că, în business, este imposibil să le meargă bine numai câtorva “isteţi”.
Trecând de la general la particular, aşa stau lucrurile şi cu reciclarea deşeurilor menajere. Copiii învaţă la şcoală cum să protejeze mediul, iar părinţii le dau un bun exemplu acasă, atunci când pun ambalajele din plastic şi sticlele separat de cojile de cartofi. Cei mici pot face şi un bănuţ cinstit ducându-şi cutiile de suc la reciclat sau pot face o faptă bună oferindu-le unei persoane fără adăpost, pentru a le valorifica.
În fiecare hypermarket există maşinării la dispoziţia clienţilor în care sunt introduse cutiile şi sticlele goale şi care eliberează bonuri cu sumele de recuperat. În lumea unde nimic nu-i gratis şi unde munca nu este relativă, fiecare dolar este preţuit de posesor. De pildă, în provincia canadiană Quebec, dacă-ţi cumperi o ladă cu 24 de sticle cu bere, la casa de marcat ţi se vor opri în plus zece cenţi pentru fiecare sticlă. În cazul cutiilor, câte cinci cenţi pe bucată. Îţi iei banii înapoi atunci când le returnezi prin metoda descrisă mai sus.
Alt exemplu: în provincia British Columbia, Encorp Pacific este o organizaţie non-profit care se ocupă de reciclarea containerelor de plastic şi a electronicelor. Prin programul “Return-It”, Encorp Pacific urmăreşte îmbunătăţirea sistemelor de recuperare a produselor nefolosibile de la consumatori, pentru a evita îngroparea sau incinerarea acestora.
Consiliul Director al organizaţiei (sau Board-ul, după cum le place corporatiştilor noştri să spună) este format din reprezentanţi ai industriei de consum, dar şi din directori ai unor companii care nu au legătură cu domeniul consumului. Acţionarilor nu li se plătesc dividende, dat fiind statutul de organizaţie non-profit, iar fondurile strânse sunt direcţionate spre implementarea unor programe bine gândite. Unul dintre acestea este “B.C. School Recycling Programs”, prin care se acordă premii în bani şcolilor din regiune care au reciclat cel mai mult. Alt program clasifică centrele de reciclare după serviciile oferite şi gradul de curăţenie, atribuindu-le stele ca în industria hotelieră.
De reţinut că oricine îşi poate deschide un centru de reciclare, dacă încheie o înţelegere scrisă cu această organizaţie. Sumele plătite cetăţenilor canadieni care aduc produse la centrele de reciclare sunt reglementate prin legi provinciale. În British Columbia, pentru recipientele de plastic mai mici de un litru se plătesc cinci cenţi, iar pentru cele mai mari de un litru primeşti 20 de cenţi. În provincia Alberta, cei care se deplasează cu portbagajul plin până la centrele respective, se pot întoarce acasă cu ceva mai mulţi bani. Ei vor primi zece cenţi pentru fiecare sticlă mai mică de un litru şi 20 de cenţi pentru cele mai mari de un litru.
În fond, lucrurile ţin de bunul-simţ elementar: educaţia civică predată la şcoală se implementează acasă şi se vede în societate. Pe străzile oraşelor nu te împiedici de sticle, iar vara la iarbă verde nu dai peste munţi de PET-uri. Toată lumea respectă regulile minime de convieţuire şi, astfel, speranţa de viaţă şi calitatea acesteia cresc constant.
Asta nu înseamnă că nu există probleme sociale, însă majoritatea cetăţenilor pun umărul la rezolvarea lor. Şcoala este eficientă în reglarea raporturilor dintre membrii societăţii, învăţându-i de mici pe copii cum să devină buni cetăţeni. Nu e mare filosofie – s-ar putea face acelaşi lucru şi la noi, numai că trebuie să (re)înceapă cineva. Cine?
Până găsiţi răspunsul, haideţi să vedem cifrele dintr-un raport Eurostat: România ocupă penultimul loc pe continent la capitolul reciclare a deşeurilor municipale. Anual, un român produce 379 de kilograme de deşeuri, din care numai 1% sunt reciclate. Spre uşurarea sufletească a adepţilor principiului morţii caprei vecinului, ultimul loc în clasament este ocupat iar de Bulgaria, cu 0%. De partea cealaltă a baricadei stau, cu mândrie, Germania (99%), Olanda (97%), Belgia (96%), Suedia (96%) şi Danemarca (95%).
Concluzia este simplă şi au desprins-o încă de acum câţiva ani (înainte de criză) şi ONG-urile româneşti. În principiu, oamenii ar vrea să colecteze selectiv deşeurile, dar nu ştiu foarte bine nici cum să o facă, nici unde, nici dacă merită întreprinsă această operaţiune în România.
CITAT:
ÎN LUMEA UNDE nimic nu-i gratis şi unde MUNCA NU ESTE RELATIVĂ, fiecare dolar ESTE PREŢUIT de posesor
