de Octavian Bădescu

Se pleaca in acest material de la premisa ca “statul” este – dintr-o anumita perspectiva – un “administrator de spatii comune”, similar (pastrand proportiile si particularitatile) unei firme de administrare care deserveste o asociatie de proprietari.

Doua dimensiuni distincte se au aici in vedere: cea de reglementare / arbitraj / aparare a resurselor naturale si umane, cea de administrator de resurse naturale. Statul nu poate administra resursa umana, individul avand propria sa suveranitate, pe corpul sau si pe spatiul personal, pe proprietatea sa personala.

Este deja axiomatica realitatea faptului ca, cu cat departezi resursa (naturala sau de capital) de individul ce o produce / detine, cu atat cresc sansele ca aceasta sa fie administrata ineficient, fie din lipsa de motivatie, fie din nestiinta, fie din rea-credinta.

Prin urmare, atat in zona de reglementare, cat mai ales in cea de administrare a resurselor, rolul statului in administrarea resurselor este indicat sa fie cat mai limitat posibil, pentru a maximiza eficienta pentru cetateni.

In ambele arii, statul e potrivit sa intervina potrivit principiului subsidiaritatii in asumarea competentelor. Societatea porneste de la individ, continua cu familia sa, cu asociatia de proprietari, cu breasla din care face parte, cu comunitatea de preocupari comune (colegii) sau cu cea zonala (cartierul), apoi cu orasul, cu regiunea, pe o raza de cateva sute de km. si se finalizeaza cu tara, eventual ulterior cu regiunea extinsa la nivel international, pe o raza de cateva mii de km, cu continentul si abia apoi cu lumea intreaga.

Se desprind deci, pentru a maximiza eficienta utilizarii resurselor limitate, a factorilor de productie primari (munca, natura) si a capitalului (munca stocata) – obiectul rational al oricarei activitati economice, doua necesitati de expansionare: reglementarea limitata si comunitara, precum si proprietatea privata.

Cum se masoara munca, ca si factor de productie? Evident ca pentru individ, timpul reprezinta indicatorul cel mai relevant. Iar aici avem doua categorii de timp – cel utilizat asa cum doresti tu, cel utilizat asa cum doresc altii, pentru a obtine de la acestia alte resurse necesare existentei, pentru ca exista un cost al existentei, un consum de resurse, inca de la conceptie. Pretul minim al muncii este pretul subzistentei.

Care ar putea fi pretul maxim? Piata libera poate decide aceasta, insa aici poate fi luat in calcul si faptul ca exista un interes general al sociatatii in ansamblu, pentru a facilita “pacea” viitoare, ca natura si capitalul sa nu poata fi acumulate in mainile a putini oameni, care sa reconduca societatea catre sclavagism. Deci pretul maxim nu ar fi recomandat sa depaseasca un multiplu rezonabil (de ordinal zecilor) in raport cu nivelul minim implicat de subzistenta. Desigur ca aici e necesar un mix de politici, inclusiv monetare, actualmente perfectibile semnificativ.

Implicit, a spune ca avem un obiectiv final in “crearea de locuri de munca” este eronat prin prisma obiectivului de maximizarea a utilizarii resursei de timp a individului, limitat pe mai multe paliere. Munca (in interesul altora) nu reprezinta un scop in sine, ci poate fi o optiune, in masura in care este si placut sa ai o utilitate si pentru alti oameni prin alocarea resurselor individuale de timp si de cunoastere.

Eficienta maxima pentru individ se obtine atunci cand acesta utilizeaza cele cca 37,5 milioane de minute (durata medie a vietii) asa cum doreste acesta, nu asa cum este nevoit sa faca. Plus ca putem vorbi si de anumite segmente distincte de viata, fiecare cu particularitati irepetabile, nu mai lungi de 5 – 10 milioane de minute fiecare… deci omul trebuie sa tinda a trai din autoconsum (unde e mai rentabil decat efectul diviziunii muncii), renta, dobanzi si dividende, iar statul trebuie sa ajute cat mai multi indivizi sa atinga acest obiectiv, acestia devenind, optional, efectiv proprietari ai resurselor finantate din actualele impozite pe venit. Aceasta conduce indivizii catre libertate si catre proprietate, pentru cei mai multi preconditii ale fericirii.

La acest moment insa, statele, politicienii si birocratia, actioneaza in sens contrar. Oare de ce? Mai mult decat atat – ni se susura imbietor cum ca “nu vom detine nimic si vom fi fericiti”. Evident fals.

Timpul / munca nu se poate inchiria, ci doar vinde, valoarea sa este intrucatva subapreciata de catre oameni, insa este la latitudinea fiecarui individ maniera in care isi apreciaza aceasta valoare, implicit notiunea de “salariu minim” e discutabila.

Cum se poate masura natura, ca factor de productie? Aici vorbim despre doua tipuri de resurse – regenerabile si neregenerabile, iar cele regenerabile cu o viteza mai mare decat consumul lor de catre indivizi si comunitati, putem spune ca au un cost cvasi-zero si poate avea si un pret cvasi-zero, pentru cei care detin respectivele resurse, nu si pentru ceilalti. Pretul maxim al resurselor neregenerabile si utile poate fi decis de piata. Si probabil ca tot “timpul” ar putea fi utilizat ca “moneda” pentru evaluare, intrucat resursele au si ele un stoc si o durata de viata.

Si pretul resurselor tinde a fi subapreciat, din acelasi considerent din care este subapreciata valoarea timpului: preferinta naturala a oamenilor pentru prezent si pentru viitorul imediat, pentru proximitatea geografica si sociala imediata. Cel mai scump minut este urmatorul, cel mai important loc este camera mea, masina mea, biroul meu. Familia mea, prietenii mei. Se reliefeaza din nou timpul, ca cea mai importanta resursa pe care o detine individul si sentimentul proprietatii, ca garant al eficientizarii, al ordinii si al perpetuarii civilizatiei.

A spune ca avem ca obiectiv stimularea consumului este, de asemenea, eronat. A incuraja consumerismul incita la risipa, atat de timp, cat mai ales de resurse naturale si determina cresterea oarecum artificiala a pretului acestora, platibil de catre oameni, inclusiv pe termen scurt.

Iata de ce devine rational sa afirmam ca maximizarea utilizarii resurselor poate avea loc in contextul maximizarii proprietatii private, a sprijinirii natalitatii ca si compensare a preferintei pentru prezent, a subsidiaritatii in reglementare, a stabilitatii geografice si vietii sociale pentru a intari spiritul comunitar si etic, a diminuarii costului (si rolului) statului ca administrator de resurse, a corelarii intre putere, responsabilitate, beneficii si prejudicii, toate la nivel individual, in zona politicului.

Prin urmare, la modul ideal, rolul statului ca reglementator trebuie separat de cel de administrator, iar cel de administrator de resurse naturale este acela de a prezerva si de a creste, de a maximiza valoarea acestora, valoarea teritoriului asupra caruia detine suveranitate, in beneficiul cetatenilor, aici urmand o alta discutie, importanta si aceasta – care anume cetateni? Cei care contribuie cu resurse mai mult decat consuma, care sunt dispusi sa isi asume amanarea consumului prezent pentru a investi, precum si drepturile si obligatiile care decurg din calitatea de proprietari.

Dar, dincolo de aceasta, acest rol exista si este primordial.

In loc sa plasam consumul si crearea de locuri de munca pe primul plan, am fi mai castigati daca am promova economisirea, rationalitatea, eficientizarea si asumarea responsabilitatii, oamenii ar castiga foarte mult timp liber.

Sau cumva unora, din zona politica de la noi si de pretutindeni, le este teama tocmai de acest timp liber, in conditiile si a unei eventuale independente individuale? Din ce ar mai trai ei si grupurile lor de interese? Si care ar mai fi stabilitatea lor?

Statul, ca sa folosim acest termen generic, activitatea de administrare in general, consuma resurse, munca, natura, capital. Ceea ce este important aici, pentru ca un stat sa isi justifice existenta ca administrator de resurse, este ca acel cost al sau sa fie inferior costului “uzurii” resurselor (muncii, naturii si capitalului) sau al haosului alternativ.

Acest cost nu poate fi insa mai mare decat resursa care ramane la dispozitia indivizilor, dar expansiunea fara precedent a statelor din ultima suta de ani a facut ca la acest moment sa fie depasit acest nivel, indivizii fiind practic deposedati, prin intermediul politicilor reglementative, fiscale si monetare, de o mare parte din venituri si din valoarea adaugata in timp de progres si inovatie, de industrializare si de tehnologizare, toate realizate de catre oameni.

Pentru conformitate, atunci cand vorbim despre principalele surse de venituri, in corelare cu factorii de productie in sens larg, putem avea in vedere:

– salariul (ca recompensa a muncii, cu privire la care am analizat anterior),

– renta (ca recompensa inchirierii resurselor aflate in proprietate, acoperind uzura si costul neutilizarii prezente a lor de catre proprietar, implicit nu ar putea fi mai extrem de mare in contextul unei piete libere si a unui sistem monetar si bancar neinflationist),

– dobanda (ca recompensa a amanarii consumului, a preferintei de timp, ca pret al timpului, deci cateva procente anual, proportional cu privatiunea, tot in conditiile unei economii arhitecturate cat mai spre echilibru),

– profitul / dividendul (ca recompensa a asumarii riscului, corelata cu probabilitatea esecului (care poate fi minimizata in contextual unei economii in echilibru) si totodata ca masura a utilitatii antreprenorului pentru alti oameni,

– taxele statului (ca finantare pentru functiile enuntate ale statului), care trebuie sa fie cat mai mici, implicand responsabilitati comune minimizate si responsabilitati individuale maximizate.

Se poate concluziona pe baza argumentatiei de mai sus, ca finantarea statului este potrivit sa vina in principal din redevente diferentiate pe resursele naturale (in functie de raritatea acestora si de locatia / cetatenia celor care le acceseaza), din taxe directe pe servicii prestate – inclusiv pentru utilizarea infrastructurii – proportional cu utilizarea si din impozitarea consumului de resurse (inglobat in TVA).

Nu discutam aici despre chestiunea pensiilor sau a sanatatii sau a educatiei, care tin pana la urma, cu exceptia unor niveluri minimale necesare interesului comun (subzistenta, preventie, civilizatie), in principal de zona de responsabilitatea individuala.

Prin urmare, acest material se incheie prin enuntarea catorva zone prioritare pe care – pe cale de consecinta – este necesar sa le aiba in vedere orice echipa de guvernare care isi propune sa administreze cat mai aproape de ideal si asteptari o tara, in interesul cetatenilor sai:

• debirocratizare și simplificare legislație,
• descentralizare și subsidiaritate, corelarea puterii cu responsabilitatea si a beneficiilor cu riscurile in zona de administrare politica, reducerea atributiilor statutlui si implicit diminuarea puterii,
• diminuarea costurilor fiscale, a impozitării pe venit și pe profit, a diferențelor dintre persoanele fizice și cele juridice,
• rearhitecturare și disciplinare bugetară, buget de stat echilibrat multianual.
• reașezarea relațiilor dintre stat și cetățean, cu accent pe implicare autentică în decizii și pe respectarea proprietății,
• piață liberă și competiție autentică,
• o monedă reala, cu acoperire și un sistem bancar clasic, de echilibru.

Este necesar insa, ca pentru toate aceste lucruri care ar imbunatati considerabil viata fiecarui cetatean neprofitor al sistemului actual, sa existe o cerere solvabila, adica oameni care sa doreasca ceva si sa fie si dispusi sa aloce resurse pentru aceasta.

Se naste astfel o intrebare, deocamdata retorica:

Ce sistem de motivare au generat reprezentantii cetatenilor, la cererea oamenilor, pentru a maximiza sansele reprezentantilor politici de a obtine rezultate optime, in interesul pe termen scurt, mediu si lung al cetatenilor contribuabili?