Lacrima lui Putin (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

Vechiul-noul preşedinte al Federaţiei Ruse s-a văzut obligat să ia poziţie faţă de propria sa lacrimă. Ar fi fost una reală, una adevărată, dar cu adevărat cauzată de vântul din piaţa moscovită în care sărbătorea alături de peste 100.000 de oameni realegerea în fruntea statului. Şi nu ar dovedi nimic. Nici o emoţie puternică, nici o sensibilitate ascunsă. Nu. A fost doar o lacrimă şi atât, vrea Putin să spună, scrie RFI Romania.

Dacă ne uităm la înregistrarea deja ultra-faimoasă de pe internet vedem că în acel moment sufla într-adevăr cu putere vântul. Cu toate acestea, în mod miraculos, obrazul Dmitri Medvedev rămâne uscat şi curat. Nici în mulţime nu curge nicio lacrimă, aşa că teoria meteorologică nu stă în picioare decât dacă Putin ar avea vreo sensibilitate a corneii pe care a recunoscut-o public pentru prima oară în atâta timp. Se pune întrebarea aşadar, dacă Putin şi-a falsificat lacrima?! În sensul că ascunde cauza reală a ei. Şi atunci ne mai putem întreba ce altceva mai ascunde preşedintele rus de poporul său?

Opozanţii ruşi oscilează între revoltă şi resemnare (Le Figaro)

Câteva mii de ruşi au manifestat luni în piaţa Puşkin din Moscova după alegerile prezidenţiale câştigate de Vladimir Putin din primul tur de scrutin. Conform estimărilor, între 14.000 şi 40.000 de persoane au protestat în centrul capitalei ruse, iar atmosfera a oscilat între revoltă şi resemnare.

Pe scenă au defilat liderii partidelor de opoziţie care încercau să reanimeze spiritul contestatar pe care ruşii l-au manifestat anul trecut după alegerile parlamentare. În mulţime fluturau steaguri comuniste, ultranaţionaliste, dar şi cele ale partidului liberal Iabloko. Din scandările mulţimii se putea percepe nemulţumirea faţă de corupţia generalizată şi faţă de un sistem autocrat care nu şi-a pierdut numai legitimitatea, ci mai ales scopul existenţial.

Între timp, puterea nu putea rata ocazia de a-şi etala forţa şi determinarea de a păstra actualul sistem măcar încă o perioadă. Sute de manifestanţi – de o mai mică sau mai mare notorietate publică – au fost arestaţi. Şi în timp ce forţele de ordine umpleau dube şi jucau rolul de comis-voiajori între piaţă şi secţiile de poliţie, alte câteva mii de oameni demonstrau aparenta lor fericire cauzată de victoria lui Putin.

Procesul premierului islandez are ca miză democraţia, nu banii (The Guardian)

Criza financiară islandeză a reprezentat un colaps al încrederii oamenilor în politicieni. Procesul lui Geir Haarde ar putea reface această relaţie. Este primul proces intentat unui lider naţional pentru implicarea în criza financiară din 2008, atunci când miracolul economic islandez – bazat în exclusivitate pe servicii financiare – avea să se prăbuşească dramatic. Economia a fost distrusă aproape în totalitate. Dar nu despre asta e vorba în procesul fostului premier.

Dincolo de criza economică, problema de fond este criza de moralitate. Şi corupţia despre care oamenii habar nu aveau cât de extinsă este în diferitele straturi ale societăţii islandeze. Nici măcar nu e vorba despre condamnarea lui Geir Haarde. Majoritatea juriştilor e de părere că fostul şef de guvern va scăpa de toate acuzaţiile pentru că nimeni nu poate demonstra că el ar fi fost unicul responsabil de criză. Nu. E vorba despre democraţie şi transparenţă, e vorba despre mecanismul juridic în sine care să-l oblige pe un lider politic să dea socoteală verbal în faţa naţiunii şi să explice care anume au fost problemele de atunci. Vinovăţia sau nevinovăţia fostului prim ministru sunt irelevante.

Iranul, Israelul şi SUA (New York Times)

Atât Barack Obama cât şi Beniamin Netanyahu sunt responsabili pentru dificultăţile din relaţiile bilaterale. Dar nu ar trebui să existe nicio îndoială privind garanţia de securitate oferită Israelului de SUA.

Dacă Barack Obama vorbeşte despre pericolele unei operaţiuni militare împotriva Iranului şi despre eforturi diplomatice care încă mai au o şansă, să fim siguri că o face în interesul ambelor state. Şi să nu ne imaginăm că o intervenţie unilaterală a Israelului în Iran ar semăna cu o operaţiune chirurgicală precum cele din Irak sau Siria când instalaţii nucleare au fost bombardate cu precizie. Teheranul a amplasat în întreaga ţară mai multe facilităţi nucleare, iar una dintre ele este chiar îngropată sub un munte.

Un atac aerian nu ar încetini programul nuclear iranian decât cu câţiva ani în cel mai bun caz. Riscul unui război la scară largă ar creşte exponenţial, iar clasa politică iraniană care începe să piardă teren în faţa populaţiei ar putea juca rolul de victimă într-un nou val de simpatie. E drept că Israelul are motive să se teamă de capacităţi nucleare eventuale ale inamicului său. Dar deocamdată nu ar trebui renunţat la mixul de sancţiuni şi negocieri diplomatice. Barack Obama este serios în privinţa unei intervenţii armate, dar doar dacă este cu adevărat ultima opţiune. Şi de asta putem fi siguri. Şi ar trebui să fie şi Israelul şi Iranul.