Alexandra Velniciuc pare desprinsă din alte vremuri… Cu femei… feminine, bijuterii cu perle, apariții impecabile și parfum-semnătură! Deși o urmăream din când în când, recent am avut răgazul și tihna poveștilor. Cred că Alexandra Velniciuc e una dintre cele mai surprinzătoare Întâlniri din ultima vreme. Lumea din mintea și sufletul ei e foarte frumoasă! Am prins una dintre discuțiile noastre în acest interviu. Un interviu despre părăsiri și regăsiri, despre dragoste, Teatru, Italia, manichiură, poșete și pantofi, lacrimi și zâmbete, oameni luminoși, valori… lecții de viață!

– „În copilăria mea am cântat la pian și am plâns” – sunt cuvintele tale… Pianul ți-a fost prieten… Te-a alinat sau mai mult te-a făcut să plângi?
Motivul pentru care am început să cânt la pian…

– A fost mama…
…A fost plecarea ei. Și atunci… nu, nu m-a alinat! Dimpotrivă! Pianul era liantul meu nevăzut cu ea. Am rămas cu pianul în casă și cu multe amintiri de la studiile mamei… Și am rămas cu imaginea mea mică fiind, când nu ajungeam la claviatură. Am amintiri dintr-o perioadă de când, teoretic, nu ar fi trebuit să-mi aduc aminte.

– Aveai 3 ani?
Da, de fapt aveam doi ani și jumătate spre trei când mama studia la pian și eu veneam pe sub pian și încercam să pun mâinile pe claviatură, dar nu ajungeam. Ajungeam doar la lemnul pianului, unde se așază capacul. Țin minte că mă chinuiam să ajung la clape și nu reușeam. Din momentul când a plecat mama, tata spune că eu i-am cerut să fac pian.

– La pianul ei?
La pianul ei, da. Eu am făcut 15 ani de pian, dar nu am urmat o școală de muzică, ci am făcut pian în particular, acasă, pentru că, da, studiam la pianul mamei. Pianul ei acum e pianul meu și îl am acasă. E un pian el însuși cu o poveste frumoasă pentru că este un pian făcut pe comandă de Mansi Barberis – mama Soranei Coroamă Stanca. A fost o perioadă frumoasă pentru că eu mi-am conturat o lume a mea. Cu pianul, întotdeauna cu tata lângă mine și cu un creuzet de frumos pe care tata mi l-a format în jur. Eu nu am fost un copil care să sufere că nu are familie. Eu am avut familie cu asupra de măsură. Am avut bunici, am avut oameni din jurul lui tata care mi-au devenit familie și am avut foarte mulți oameni la care acum ne uităm ca la icoane. Actori mari care îmi erau familie. Femeile îmi erau mame și bărbații – tați, atunci când tata avea treabă.

„A fost scena clasică, cu tata ținându-mă pe mine în brațe ca să ajung la geamul trenului și cu mama plecând, eu purtându-i mâna până la momentul când trenul a luat viteză și nu am mai putut să o conduc. Deci asta a fost plecarea mamei”

– Dar atunci când a plecat, mama ți-a spus ceva?
Nu a spus nimănui. Deci noi am condus-o la gară… Noi am dus-o la gară ea plecând la Viena, la bunica mea care trăia deja de mult acolo, având contract. Nefugită, deci plecată cu contract, plătind la ARIA. Vorbim de anii ’80, când lucrurile se petreceau altfel decât acum. Bunica fusese la Opera Română din București și a plecat cu contract acolo. Bunica a murit acum doi ani, după o viață în care a adorat România, deși trăia la Viena. Și în fiecare an, chiar și pe vremea lui Ceaușescu, bunica mea venea în concediu în România. Cred că cel mai frumos lobby, cea mai frumoasă pledoarie pentru România o făcea ea, stând acolo și apărând țara asta cu o tenacitate extraordinară. Țin minte că, la un moment dat, în perioada lui Ceaușescu și imediat după Revoluție, când deja granițele s-au deschis, bunica mea – pentru că vorbea foarte bine limba germană – a fost chemată la Consulat să traducă. Și, din păcate, cei pentru care trebuia să traducă nu erau oameni luminați, erau amărâți care mai și furaseră. Și bunica îmi povestea cât de greu i-a fost să traducă fără să își denigreze țara. Și îmi spunea „nu am mai putut să mă duc să fac asta pentru că mă durea carnea pe mine că trebuie să spun în germană cum ăia au furat”. Revenind la povestea cu mama… mama a plecat cu un contract la Viena. Și noi am condus-o la gară. Era aprilie 1984, eu încă nu împlinisem 4 ani – sunt născută în septembrie. Și țin minte exact! Țin minte cum era îmbrăcată mama, țin minte că buna ei prietenă, scenografă – nu mai este, din păcate – Lidia Luludis îi adusese un buchet imens de hortensii și eu, plăcându-mi florile foarte mult, țin minte cât de supărată am fost pe ea că nu mi-a dat și mie o floare din buchetul pe care l-a primit. Și a fost scena clasică, cu tata ținându-mă pe mine în brațe ca să ajung la geamul trenului și cu mama plecând, eu purtându-i mâna până la momentul când trenul a luat viteză și nu am mai putut să o conduc. Deci asta a fost plecarea mamei!

– Și v-ați revăzut peste 7 ani…
Ne-am văzut în 1990. Trecuseră 6 ani și jumătate…

– Timp în care ați păstrat legătura? Cum ți-a spus tatăl tău că mama nu mai vine?
Ne-a zis chiar ea. Am primit o telegramă. Eram cu tata la mare, la 2 Mai. Pentru că m-am născut în București, în centrul Bucureștiului și neavând bunici la țară, tata – ca să nu mă fac de râs la maturitate – mă ducea la țară să îmi arate cum sunt gâștele, rațele… Tata mă ducea la 2 Mai, unde îmi plăcea foarte mult pentru că mi se părea foarte rustic să ai closetul în curte. Mie îmi place și acum! Sunt fericită… Decât să mă pui într-un hotel, pe mine du-mă la țară! Sunt încântată! Simt că acolo e viață! Când eram la 2 Mai am primit o telegramă să ne ducem la poșta din Mangalia. Poștă pe care o detest! Mi-a rămas… De fiecare dată când trec prin Mangalia, am o strângere de inimă – am rămas cu chestia aceasta deși, iată, au trecut peste 30 de ani… Poșta avea cabine telefonice antifonate cu placaje cu găurele. Țin minte că, mică fiind, îmi băgam degețelele acolo în timp ce tata vorbea la telefon. Ne-a spus operatoarea că avem convorbirea, am intrat în cabină și țin minte că tata a zis „Bine, te rog să vorbești și cu ea”. M-a luat în brațe, mi-a pus telefonul, zice „E Michi, vrea să-ți spună ceva…” Eu alor mei nu le-am spus niciodată „mama” și „tata”. Nu că nu am simțit, cred că așa mi-au indus ei.

– Așa își vorbeau în casă?
Așa își vorbeau în casă și… Mama mi-a spus „Eu am decis să rămân aici”. Ce m-a marcat a fost faptul că imediat s-a mai întâmplat ceva. Tata semnase că mama se va întoarce în țară, pentru că pe vremea aceea trebuia să existe o garanție a întoarcerii persoanei. Tata era profesor la Facultatea de Teatru, la Catedra de Actorie, la clasă cu Sanda Manu. El era asistent, pe vremea aceea. Juca la Teatrul Național, juca la Teatrul Bulandra și cred că și la Nottara. Nu am apucat să punem telefonul în furcă și au și venit două persoane. Pe tata l-am auzit spunând doar atât: „Vă rog, luați-mă când ajung acasă la București. Sunt singur cu fata aici”. Eu am fost un copil care s-a maturizat foarte brusc. Am înțeles foarte multe lucruri fără să mi se explice. Cred că am fost și un material bun, dar am avut o legătură cu tata… dincolo de cuvinte! Tata nu trebuia să îmi zică ceva, ca să înțeleg! Eu știam dinainte.

– Cum poate interioriza un copil această informație? Practic, Viena era undeva la capătul lumii… Cosmos! Copiii își iau repere în funcție de ceea ce cunosc. Era ca și cum o pierdeai pe mama de tot…
Da. La momentul când mama a sunat, nu mai era în Viena. Mama era deja în Italia. Pentru că noi aveam să aflăm că mama din România avea saltul pregătit pentru Italia. Dar ca să ajungă în Italia trebuia să fi trecut printr-un cadru legal al contractului din Viena.

„Am avut momentele mele de revoltă, am avut momentele mele de furie profundă, de negare a mamei, dar pe vremea mea lucrurile nu se tratau ca acum – cu psiholog”

– Și peste 7 ani, când v-ați revăzut, ce ți-a spus?
Știi?!… S-au întâmplat foarte multe. Au fost foarte multe etape în existența noastră împreună, a mea și a mamei. Am avut momentele mele de revoltă, am avut momentele mele de furie profundă, de negare a mamei, dar „pe vremea mea” lucrurile nu se tratau ca acum – cu psiholog. Eu nu am avut timp să fac depresie. Eu nu am avut timp să cad în mine. Pentru că aveam un tată lângă mine care mă iubea și pentru care eu trebuia să fiu copilul luminos care am fost. Există un moment în evoluția noastră – mama deja era plecată… Tata m-a crescut nu singur – a avut ajutor din partea familiei, dar nopțile eu le dormeam cu tata. Tata mă spăla, tata mă îmbrăca, tata mă spăla pe cap, tata mă pieptăna și îmi făcea coada, tata îmi călca, tata îmi gătea, tata făcea tot. Când am împlinit 5-6 ani, regula dintre noi era că o dimineață pregătește el micul dejun, o dimineață – eu. Și ne trezeam unul pe altul, pregătindu-ne micul dejun. Dar am avut un moment – și nu mai știu să-ți zic exact vârsta – când eu nu am mai vrut să mănânc. Deloc. Tata s-a speriat și nu știa ce mi se întâmplă. M-a dus pe la doctori… Nu aveam nimic, fizic. Nu știa ce se întâmplă, până într-o zi când și-a luat inima în dinți și a vorbit cu mine. Eu am comunicat foarte frumos cu tata și noi am vorbit… Am vorbit nu ca un părinte cu copilul lui, ci ca doi adulți, doi oameni maturi. Tata nu mi-a vorbit niciodată cu diminutive și voci pe care le faci pițigăiate pentru copii. Eram la noi acasă, în Drumul Taberei – unde tata locuiește și astăzi în același apartament minuscul de două camere pe care n-a vrut să-l schimbe niciodată – și tata m-a luat în brațe și m-a întrebat „Buți – tata îmi spune Buți Bu – ce e cu tine? De ce nu mănânci? Te doare ceva? Spune-mi ce te jenează, ca să pot să te ajut”. Și țin mine că l-am luat pe după gât – eu graseiam – și i-am spus „Titămior drag, eu mi-am dat seama că dacă mănânc, cresc. Și dacă eu cresc, tu îmbătrânești. Am decis să nu mai mănânc”. Asta a fost natura relației mele cu tata! Iar treaba asta cu „Titam” vine de la faptul că avem nume imposibil – „Velniciuc” mi-a mâncat viața – și „Ștefan” îmi era greu să îi zic. Și atunci i-am spus „Titam” de la „tata Ștefan”. Toată familia, toți prietenii îi spun Titam de la mine. Când eram mică, răspundeam la întrebarea clasică „A cui ești tu, măi, fetițo?” – „A tata Velniciuc”. Știam clar! Cu mama am avut un parcurs foarte interesant datorită felului în care tata m-a crescut. Tata nu mi-a permis niciodată să o vorbesc de rău pe mama sau să fiu supărată pe ea. Nu mi-a dat voie să o învinuiesc pe mama de ceva din nereușitele mele. Când apărea în sufletul meu cel mai firav mugur de revoltă împotriva mamei, tata îmi explica faptul că nu am dreptul pentru că, în primul rând, este omul care mi-a dat viață și în al doilea rând pentru că dacă nu o voi ierta, voi fi ca ea. Și eu am avut un pact cu tata. Mama a avut momentele ei… Acum am înțeles-o și pe mama. Mama e un om minunat, de fapt. Dar fiind o artistă – artistă contorsionată – o pianistă excepțională… O pianistă care improviza dumnezeiește… Și nu o spun eu, o spun oameni din Muzică! O spune Dan Grigore, o spun oameni valoroși… Mama avea un talent aparte de a improviza și era un om foarte spectaculos. Mama este, în continuare, și a fost o femeie electrizantă, splendidă, o femeie care îți taie răsuflarea.

– Artistă, nu mamă…
Da! Categoric, da. Mama oprește traficul pe stradă, și acum!

– Unde locuiește acum?
Acum, la Viena. A revenit la Viena, după 30 de ani. Chiar mai mult de 30 de ani. Eu am și o soră în Italia. Mama a revenit când bunica mea nu a mai putut să se descurce singură, a venit să stea cu ea și acum locuiește la Viena. Mama a fost o răzvrătită, a vrut să mute munții din loc. Mama e o artistă! Ei, la momentul acela eu nu înțelegeam! O consideram egoistă și o consideram nepăsătoare nu numai față de mine, ci și față de tata. Ei s-au iubit enorm! Și cred că nu aveam nevoie să îmi confirme ei acest lucru pentru că eu cred că se vede că s-au iubit din cum sunt eu. Adică eu știu sigur că am fost un copil dorit, că am fost un copil iubit de ambii părinți, dar în felul lor. Dar, sigur, mama nu avea vocație de mamă… Mama e o forță, mama e un torent! Mama trebuia să studieze, să cânte, să danseze… Dar eu am fost un copil foarte deștept pentru că m-am prins de asta de la trei săptămâni – am făcut intoleranță la lactoză și nu m-a mai alăptat. De fapt, o mare parte din viață am fost exclusiv carnivoră – am descoperit lactatele la 27 de ani.

– Cum ai pornit spre cariera aceasta? Și de ce nu te-a „ferit” tatăl tău de zona artistică? Mulți dintre oamenii scenei nu își doresc acest fel de profesie pentru copiii lor, tocmai pentru că este un domeniu dificil.
M-a ferit cu toată forța!

– Pe la voi pe acasă se perindau actori, oameni de cultură… Probabil că ascultai poveștile.
Da. Eu am crescut în vacanțe în două locuri esențiale pentru evoluția mea. La mare la 2 Mai și la munte la Cumpătu. Cumpătu era un cartier din Sinaia unde era Casa de Creație. La Casa de Creație erau câteva vile, inclusiv Casa lui George Enescu care pe vremea aceea se folosea. Noi locuiam acolo. Erau pentru actori, pentru compozitori, pentru scriitori. Eu acolo am crescut, la camera numărul 6. Și acolo veneau așa: Sanda Manu cu Ștefan Tapalagă, Tomozei, Fănuș Neagu, Dan Grigore, Ilinca Dumitrescu, Paul Ioachim, Papil Panduru cu Cătălina Buzoianu, Ion Caramitru… Era toată protipendada culturală a acestei țări. Veneau pe rând. Tata, având vacanță universitară, reușea să facă astfel încât să stau acolo o lună și jumătate și apoi o lună și jumătate la mare. În acest timp, se perindau toți. Eu eram un fel de copil de trupă al lor. Eu cu oamenii aceștia am crescut! Eu cu Velica Panduru am crescut. Cu fratele lui Ștefan Bănică, cu Alexandru eram de-o seamă. Bănică Senior făcea toate poantele cu mine…

– Dar te jucai și cu copii de vârsta ta? Pare că ai sărit niște etape, că ai fost întotdeauna printre seniori.
Da, mă jucam cu copiii lor. Dar eu nu eram un copil care să se joace… Nici acolo nu mă prea jucam. Venea Mica Caracaș, soția lui Ion Caramitru – care la vremea aceea avea doar doi copii, pe Andrei și pe Ștefan – și mă considera fetița ideală pe care și-o putea dori o mamă de băieți. Ion Caramitru se juca cu părul meu ondulat. Acesta a rămas jocul nostru, până târziu. Iar la 2 Mai, după Revoluție, eu am crescut în casa Stelei Popescu. În vila ei de la 2 Mai unde jos venea Arșinel, sus stătea Stela, lângă era Vladimir Găitan și alături – Sergiu Nicolaescu. Și eu eram a nimănui și a tuturora, mă plimbam printre ei. Asta a fost copilăria mea. Ei, te-ai fi așteptat să devin IT-stă?! (N.R.: Râde!) Tata m-a pus în gardă, mi-a spus că și-ar dori să nu fac această meserie, dar că nu se va opune niciodată alegerilor mele. Mi-a explicat de ce este mult mai greu pentru o femeie decât pentru un bărbat să facă această meserie. Și da, pot să-i dau dreptate acum, după 20 de ani de experiență. Și, Slavă Domnului, pe mine Dumnezeu m-a purtat pe brațe frumos. Adică eu de când am terminat facultatea, nu am stat o zi! Am muncit încontinuu. Că am făcut televiziune, că am făcut teatru, filme – mai puțin, dar am făcut serial. Eu am mâncat o pâine serioasă exclusiv datorită meseriei mele.

– Te-a purtat „pe brațe” și pentru că, cel puțin în presă, n-au apărut umbre, bănuieli sau alte nuanțe…
Nu, eu sunt genul foarte frust și foarte direct. Nu mă complic. Eu nu știu „să patinez” și să alunec. Eu știu să spun în față – dar să știi că asta mi-a adus multe neajunsuri. Adică eu sunt un om intransigent și asta cred că îmi vine din proveniența de Bucovina a bunicii din partea mamei. Bucovina de Cernăuți. Acolo umorul le cam lipsea, dar verticalitate aveau.

– La Admiterea la Teatru ai simțit „povara” numelui?
Vai, la Admiterea la Teatru a fost ceva cumplit! Eu singură m-am hotărât că voi face Teatru. M-am hotărât de la 5 ani. Tata și Petrică Gheorghiu pregăteau tinerii care voiau să dea admitere la Actorie. Tata făcea mai mult mișcare, motricitate și dicție. Evident că mă lua cu el, pentru că nu avea unde să mă lase. Eu nu am fost un copil cu cheia de gât, eu eram cu tata. Făceau exerciții de respirație, de dicție, dar se ajungea și la texte, la partea artistică. Fiecărui viitor student i se făcea un repertoriu. Eu auzeam câte ceva, îmi plăcea, dar nu știam cum să fac să fur textele, pentru că s-ar fi văzut dacă luam foile. Aveau câte un singur exemplar, nu era ușor să le fotocopiezi… Și atunci am decis că trebuie să le învăț din memorie – să fiu atentă, să le rețin și să mă duc acasă să le scriu. Ceea ce am și făcut. Eu am un caiet cu texte scrise de mine din amintirea a ceea ce auzeam la Petrică Gheorghiu. Aveam această nestemată despre care tata nu știa – trebuia să scriu pe șest. La întâlnirea cu viitorii actori mă concentram pe o poezie sau pe o jumătate de poezie – pentru că știam că partea a doua o pot lua data viitoare. Mă concentram să rețin cât mai mult și mă duceam acasă și scriam repede. Și uite-așa mi-am făcut eu tot repertoriul. Când am intrat la liceu am intrat la „Coșbuc” – liceu cu predare în limba engleză, liceu foarte… colocvial. Deja eu eram vedetuța liceului, pentru că lucram la „Duminica în familie”, emisiunea Mihaelei Rădulescu – prezentam acolo o rubrică de concursuri. Dar nu eram autosuficientă la școală! Învățam cât puteam eu să învăț. Nu am fost o elevă tocilară, dar din clasa I până în clasa a XII-a am luat Mențiune. Nu am luat mai mult. Poate o dată am luat un Premiu III… Dar am fost consecventă și constantă cu mine.

– Unde țineai caietul, în tot acest timp?
Ascuns printre cărți. În spatele unor cărți, în bibliotecă. Caietul este o mototoleală de foi, dar pe care eu le înțeleg. Aveam acceptul lui tata că orice aș face mă va susține. Dar eu, făcând Engleză-Franceză la liceu, m-am gândit să îi spun lui tata că mă duc la Limbi Străine și că o să aleg Engleză-Japoneză. Tata, 4 ani – cât am făcut liceul – a fost convins că voi da admitere la Engleză-Japoneză. L-am convins ducându-mă la olimpiade, adică eram foarte bună. N-am făcut meditații niciodată. Eu am avut un fel de frondă față de ce făceau ceilalți: nu am vrut să fumez, că fumau ceilalți, nu am vrut să mă droghez că se drogau mulți la vremea aceea la mine în liceu pentru că fiind cu predare în engleză veneau mulți copii cu părinți în Corpul Diplomatic. Nu am vrut să fac nici meditații – pentru că făceau toți. Nu am făcut nimic din ce făceau toți. Am dat BAC-ul și chiar atunci, în ultima zi, am plecat la mare cu cel mai bun prieten. Dar nu făceam băute, noi chiar știam să ne distrăm. M-a sunat tata: „Buți, tu te-ai interesat dacă ai luat BAC-ul?” Și țin minte că am venit de la mare și primul drum l-am făcut la mine la liceu și apoi la el la liceu. Luserăm amândoi examenul. Urma planul al doilea: m-am dus și m-am înscris la Facultatea de Teatru, fără să îi spun lui tata.

– Te-ai înscris… cu nume și prenume…
Da. Toată lumea din secretariat mă cunoștea, evident. Mi-au spus că nu trebuie să achit taxa de înscriere, pentru că tata era cadru didactic. Eu am insistat să plătesc și am spus că nu vreau să se afle. Problema care a fost: eu nu am știut că în anul acela tata era în comisie. Aici s-au complicat treburile! A venit tata acasă „Ce faci, Buți? Dai la Teatru?” I-am spus: „Tată, te rog lasă-mă să încerc o dată și îți promit că dacă nu intru nu mai dau niciodată”. I-am spus că dau și la Limbi Străine – Admiterea acolo era după cea de la Actorie. Până la 18 ani eu am graseiat. Pe vremea aceea era considerat defect de dicție. Și tata era foarte liniștit, pentru că se gândea că asta mă va ține departe de o eventuală carieră în Actorie. Dar eu, după BAC, m-am dus la Cumpătu și am urmat niște exerciții pentru a scăpa de graseiat pe care le citisem undeva. Am aflat că nu e o problemă anatomică, așa că am fost foarte determinată. Timp de două săptămâni mă duceam pe malul râului și am citit un roman înlocuind toate R-urile cu L, ca să mi se creeze reflexul ca limba să vină în fața dinților. În două săptămâni am scăpat de greaseiat, dar acasă trebuia să disimulez, să nu se prindă tata. Când a aflat că m-am înscris la Admitere, mi-a spus „O să fie o umilință cumplită, vei pica din prima pentru că tu graseiezi…” Și i-am pronunțat răspicat „Eu nu mai graseiez!” Nu i-a venit să creadă! La emoție îmi mai scăpa vocea – și am anunțat comisia… În comisie erau Sanda Manu, Mircea Albulescu, Gelu Colceag, Ioan Cojar… Eu am prins chiar minunea de facultate! Dar la Admitere am trecut de toate atelierele, eram mereu admisă în etapa următoare… dar rezultatul final se dădea pe 1 septembrie, ziua mea de naștere. Tata m-a întrebat dacă am fost la facultate să văd dacă eram admisă. I-am spus că n-am ajuns și s-a oferit să mă ducă el până acolo, cu mașina. A oprit mașina perpendicular pe gangul facultății. Eu am mers și am citit listele, de jos în sus. Când am văzut că nu m-am regăsit printre respinși, mi s-a strâns stomacul. Am văzut că am intrat și m-am dus spre tata care mă aștepta în Dacie cu un trandafir și mi-a spus „Felicitări!” Nu îmi spusese, deși aflase pentru că „bucuria trebuie să fie a ta”. Era 1999, împlineam 19 ani. I-am spus lui tata: „Tot ce voi face în profesia aceasta voi face să nu te dezamăgesc!”

„Întâlnirea cu Șerban nu a fost o întâlnire oarecare”

– În anii de facultate, a mai avut loc o Întâlnire…
Cu Șerban (N.R.: Șerban Puiu)! Da! Dacă e să credem în destin, asta a fost! Pentru că nu a fost o întâlnire oarecare.

– Tu nu-l plăceai, ți se părea arogant. Bine, arogant poate părea și acum pentru ceilalți…
Cateogoric. Șerban pare un om arogant, deși nu e. O face dintr-o timiditate excesivă pe care nu a știut să și-o topească în altceva. Și eu sunt un om timid, dar am un alt tip de abordare. Șerban are o minte sclipitoare. Șerban este un om de o inteligență cutremurătoare. Inteligență dublată de tot volumul uriaș de lecturi – trăsătură care poate să te complexeze. Șerban e o Minte!

– Dar când ai știut că el e, pentru totdeauna?
A, dar nici acum nu știu. Eu nu știu când a trecut timpul! Eu nu mă aștept să fie pentru totdeauna – nu am nicio garanție că va fi așa. Eu n-am știut nici că vom fi împreună două luni. Apoi un an… și nu știu când au trecut 22 de ani.

– El îți era profesor, atunci…
El îmi era asistent. Eu nu știu când, cum și de ce s-a întâmplat cu Șerban. Nici nu știm care e „ziua noastră”. Am fost însă foarte prudentă și precaută pentru că eu aveam un statut foarte special acolo – tata era profesor. Îmi era și mie profesor. Șerban era și el asistent… Eu nu am vrut nici să îl pun pe tata într-o situație delicată… Sunt un om cu foarte mult bun-simț. Nu am vrut să pară că a venit „fata lui Velniciuc” care, gata, a pus ochii pe cineva. Noi un an am fost împreună fără să știe nimeni. Nici măcar tata. Dar nici tata nu a fost indiscret vreodată. El mi-a spus întotdeauna că vrea să vadă că sunt fericită și că va citi mereu în ochii mei și eu nu voi putea să îl mint. Și așa și este. Dar a văzut asta în ochii mei, pentru că sunt un om fericit. Și am fost întotdeauna un om fericit, chiar și în copilărie. Cu Șerban lucrurile s-au derulat în așa fel încât am ajuns la 23 de ani de relație. Nu știu când… Nu am făcut niciun plan împreună. Nu a fost genul de relație în care să ne propunem să construim. Am mers… lucrurile au devenit, s-au întâmplat, ne-am trezit că am făcut lucruri împreună. Dincolo de partea profesională! Eu foarte multă vreme nu am vrut să joc în regia lui. Aveam eu ideea că lumea va interpreta greșit. Până la urmă, am acceptat – am jucat primul spectacol la Craiova. Dar noi eram de câțiva ani împreună! Când am venit în București am jucat în spectacole semnate de alți regizori. Dar de când am construit fermentul acesta frumos care este Teatrul Elisabeta mi-am dat seama că suntem două tancuri și că noi trebuie să putem duce mai departe ceva. Și ce puteam duce noi mai departe dacă nu… un teatru! Și am construit acolo, aducând oameni în care am crezut. Am adus „copii” pe care i-am crescut acolo, studenți.

– Teatrul Elisabeta este un demers cultural privat care propune nu doar un spectacol de teatru, ci o seară în oraș. Publicul poate lua cina în restaurantul din aceeași clădire, deci oferiți o idee de „ieșit în oraș”.
Eu cred că am adus conceptul aproape de cum suntem noi. Și eu și Șerban provenim din familii elegante. Și spațiul este un spațiu elegant! O clădire de patrimoniu. Acolo a fost Carol al II-lea, acolo a funcționat Micul Parlament… Eu am simțit nevoia ca acest oraș pe care îl iubesc să aibă un loc „ca pe vremuri”. Cum simțim nostalgie atunci când privim poze vechi cu doamne îmbrăcate elegant care coboară din trăsuri. Am vrut să vedem dacă lumea mai vrea așa ceva.

– Și lumea vrea?
Da, categoric da. Noi suntem pe piață de 8 ani și jucăm cu casa închisă.

– Și vă susțineți exclusiv din vânzarea de bilete?
Exclusiv! Am ajuns ca teatrul să susțină restaurantul.

– Este businessul vostru?
Nu. Cei care au businessul au avut încredere în noi. Voiau să facă teatru, dar la momentul acela nu știau exact ce presupune. Au avut încredere să meargă pe mâna noastră – pe mâna lui Șerban, în primul rând, care a muncit enorm. Acum toată strategia artistică este gândită de Șerban, pe nopțile mele nedormite. (N.R.: Râde!)   

– În pandemie a fost greu?
Da. Și m-am rugat mult să se întâmple ce trebuie să se întâmple. Că noi, oamenii, suntem egoiști și ne rugăm să se întâmple ce vrem noi. Nu… Trebuie să ne rugăm să se întâmple ce merităm să se întâmple. Ne-am spus că dacă om fi făcut bine vreodată cu spectacolele pe care le-am făcut până acum și dacă măcar doi oameni au plecat fericiți de la noi – să putem să facem asta în continuare.

– Cum stabiliți repertoriul?
Aici îți poate răspunde Șerban.

„Nu mai vreau să aud de depresii, nu mai vreau să aud de lucruri sumbre, nu mai vreau să mă îngrop în fantasmagorii ale minții tenebroase. Nu vreau! Eu vreau lumină!”

– Și aici este o discuție – despre spectacolele profunde, adânci, care iscă întrebări în noi înșine și despre cele care ne binedispun. Ce vor să vadă oamenii când vin la teatru? Spectacole după piese „ușurele” sau după piese „grele”?
Dacă ne raportăm în termenii aceștia, noi la Teatrul Elisabeta facem „piese ușurele”. Adică spectacole bulevardiere, comedii. Eu nu mai vreau să joc cu lacrimi, cu nod în gât… E suficient ce trăim în realitate. Nu mai vreau să aud de depresii, nu mai vreau să aud de lucruri sumbre, nu mai vreau să mă îngrop în fantasmagorii ale minții tenebroase. Nu vreau! Eu vreau lumină! Vreau zâmbet, vreau bucurie! Și vreau flux real de energie între mine și public. Cine crede că a face comedie e ușor… se înșală amarnic. Le doresc celor care joacă doar dramă să joace măcar o dată comedie, să înțeleagă cum se face, pentru că granița între ratare și succes este atât de fină! Eu nu am vrut să fac comedie – când am terminat facultatea eu voiam Cehov, voiam realism psihologic, voiam cu lacrimă în colțul ochiului. Și m-am trezit că trebuie să fac comedie și că trebuie să o fac și bine. A fost o revoluție în mine – un război crunt între ce aveam eu senzația că pot și ce trebuia să fac. Să-ți descoperi resursele interioare pentru comedie este un exercițiu pe care îl propun oricărui actor. Un actor care joacă comedie, poate să joace dramă. Invers, e mai greu. Trebuie să fii foarte precis! Este o matematică atât de fină! Mie mi se întâmplă uneori, la spectacole jucate de multe ori, când nu sunt chiar pe notă… să nu iasă, deși am experiență. Am deja „multe meciuri în picioare” – și totuși mi se întâmplă. Trebuie să vibrezi ca diapazonul… La dramă, mai poți „să furi”, pentru că știi pe unde sunt momentele și, între ele, mai poți să te odihnești. La comedie, n-ai cum, pentru că ești în continuă armonie cu publicul tău, care uneori „vrea” – adică merge cu tine, alteori nu. Și trebuie să-l iei, iar când se întâmplă asta să ai măsură și trebuie să faci asta – cum spunem noi – fără să-ți dai pantalonii jos.

– Acum, în multe cazuri, în multe teatre, pantalonii se dau jos. Așa încep spectacolele…
Am încercat să nu facem asta. Sigur că în tipul acesta de teatru comercial – că noi asta facem – trebuie să ai și femei frumoase – mai arăți și un picior, dar asta neînsemnând că faci rabat de la calitatea profesională și artistică.

– Apropo de normalizarea tuturor lucrurilor, formelor, intensităților – acum ceva ani, chiar la Admiterea la Teatru, tipologiile erau clare. Acum e foarte dificil să pui etichete actorilor. Mai crezi în frumusețea pe scenă?
Da.

„Îmi este dor să văd oameni frumoși pe scenă”

– Îmi e dor să văd actrițe – femei frumoase!
Și mie. Și mie îmi este dor să văd oameni frumoși pe scenă. Indiferent ce joacă, vreau să văd oameni frumoși! Vreau să văd oameni care să mă inspire.

– Tocmai pentru că actorii te făceau să vrei să le semeni. Și apucai să le semeni sau nu, dar admirația nu se risipea.
Așa este.

– Dar măcar îți rămânea către ce să tinzi. Acum parcă toată lumea poartă trening și urcă nemachiată pe scenă.
Știu ce spui. Cu riscul de a fi considerată fițoasă, eu cred în oameni frumoși! Nu o să mă vezi vreodată în târlici pe stradă, decât atunci când ies cu câinele – pentru că aceasta îmi este structura interioară. Eu și acasă sunt îmbrăcată frumos. Șerban îmi spune „tu poți să te duci la Ateneu cu hainele pe care le porți în casă”. (N.R.: Râde!) Eu și acasă, când sunt singură mă îmbrac frumos. Nu o să mă vezi vreodată ruptă, jerpelită. Cred că treaba asta vine dinăuntru. Însă dorința aceasta de a semăna toți cu toți și de a fi cu toții la fel… Eu nu am o problemă că ești gras sau slab – eu am o problemă cu lumea pe care o aduci cu tine! Cu interioritatea ta – despre aceasta discut. Eu vreau să văd oameni care să aibă ceva de oferit, care să aibă lumină în ochi.

– Întâlnirea ta cu „Rolul”… cu „acel Rol”, când a fost? Acel moment în care ai spus „da, am ajuns unde îmi doresc!”
Încă nu m-am întâlnit. Mai am! Încă nu am ajuns ce îmi doresc!

– Dar ce îți dorești?
Să îmi fac meseria.

– Părea că o vreme ți-ai dorit televiziune.
Îmi doresc și acum televiziune!

– Și de ce nu faci asta?
Nu știu. Atunci când făceam televiziune, îmi doream teatru. Eu nu mi-am dorit atunci televiziune… Televiziunea a apărut în viața mea de nicăieri și, pentru că mi-a fost dat să o fac, am spus că trebuie să o fac bine.

– Publicul te-a întâlnit în emisiunile de la TVR, cu Horia Moculescu.
Da. Unde am făcut 13 ani de direct. 13 ani de direct cu un om imprevizibil. Am făcut „dublu direct”.

– Tot cu un senior…
Da…

– Ce emisiune ți-ar plăcea să moderezi?
De divertisment, clar! Dar de divertisment de bună calitate. Eu iubesc emisiunile italienilor. Și am ratat o șansă, în Italia. Eu vorbesc italiană „ca la mama acasă”. La propriu! Eu cu mama și cu sora mea vorbesc doar italiană. Aveam vreo 15 ani când a existat o prezentatoare pe care o chema Ambra – făcea o emisiune de după-amiaza pentru adolescenți. A vrut să mă ia să prezint emisiunea aceea. Soțul mamei era – pentru că s-a stins – un tip cu multe relații. Era un anticar foarte bun, furnizor de mobilă și avea tot felul de întâlniri cu oameni importanți. Eu eram o fată deschisă la minte, cu farmec, frumușică, cu replică, cu spontaneitate și au vrut să mă ia să fac emisiune în Italia. Eu am refuzat, am spus că nu pot să îl las pe tata singur în România. Pentru că oferta italienilor ar fi presupus mutarea mea acolo, presupunea să îmi schimb parcursul vieții. Nu am vrut să o iau pe drumul acela. Nu îmi pare rău nicio secundă.

– Ai început să vorbești italiana pentru mama, pentru a fi și alături de familia ei?
Da. Prima data am fost în Italia cu tata, la invitația soțului mamei. Sora mea se născuse, avea câteva luni.

– Deci părinții tăi s-au despărțit și oficial?
Oficial au divorțat în 1987, deci la câțiva ani după plecarea mamei. Tata a continuat să plătească tot pentru mama, în România, în speranța că ea se va întoarce. Mama nu a fost o oportunistă care întâlnind un bărbat care o place să spună repede că se mărită și face un copil. Soțul al doilea al mamei i-a făcut curte vreo trei ani. Mama s-a lăsat foarte greu cucerită.

– Deși era convinsă că nu avea să se mai întoarcă la tatăl tău.
Da. Era convinsă. Ea, în Italia, a profesat ca pianistă la școala lui Marinel Ștefănescu – fostul nostru balerin care, în 1972 a plecat acolo cu Liliana Cozic și a fondat o școală de balet.

– Marea dragoste a Ilenei Iliescu…
Ileana Iliescu fiind prietenă cu mama. Ea stătea la Bari, mama la Regio Emilia și vorbeau… Ileana Iliescu mă adoră pe mine…

– O altă prezență frapantă!
Da! Era o lume! Nu numai ele erau așa, erau multe balerine – le țin minte pentru că eu eram mică și veneam în Operă la Culibin, să fac pian. Acasă nu prea puteam pentru că se auzea și deranjam vecinii. Opera e o altă casă a mea, de suflet. Deci acest domn i-a făcut curte mamei vreo trei ani, până când, într-o zi, s-a pus cu Ferrari în fața tramvaiului – ea mergea cu tramvaiul la școala unde era corepetitoare – și a spus „Să coboare doamna blondă!”

– Film!
Da.

„Mama acum îmi spune că e convinsă că a greșit ordinea bărbaților din viața ei”

– Intensitatea pe care o dorea ea, de fapt! Gesturile…
Da. Mama acum îmi spune că e convinsă că a greșit ordinea bărbaților din viața ei. Și eu cred că așa este… Eu am fost în Italia în 1990.

– Cu tatăl tău, în casa… lor.
Cu tata, în casa lor, da. La o invitație făcută de soțul mamei – pentru că trebuia să îți facă invitația un cetățean italian.

– Și cum s-au privit?
Au rămas prieteni. Au vorbit ani în șir, până când soțul mamei a murit. Își vorbeau, se sunau de sărbători… El a continuat să îmi facă mie invitații pentru că eu, din 1990 până în 1998 mi-am făcut toate vacanțele în Italia, dar singură.

– Un gest de mare generozitate din partea tatălui tău…
Da. Mai mult decât atât! Soțul mamei a vrut să mă înfieze, ca să capăt cetățenie italiană. Și eu i-am spus „Nu pot să îi fac așa ceva lui tata!”

– Tatăl tău și-a refăcut viața?
Da. Tata este de vreo 30 de ani cu Jeanine Stavarache, care a fost actriță la Teatrul Odeon. Cumva tot datorită sau din cauza mea (N.R.: Râde!) Pe vremea aceea, Janine era actriță la Teatrul „Ion Creangă” – unde sunt eu angajată acum. Ea se juca cu mine. Și îl tot rugam pe tata să ne întâlnim, până când… au rămas împreună. Deci, tata și-a refăcut viața. Dar a fost foarte frumos când m-am dus cu tata în Italia. Acolo a fost o lecție frumoasă de viață și de eleganță umană. Eu, când îi aud pe oameni că se despart și că aruncă cu vorbe jignitoare unii în alții… Cum așa ceva?! Tata vorbește și acum cu mama. Dacă eu sunt cu tata și mă sună mama îi spun „sunt cu Titam”, iar mama îmi spune să-i dau telefonul să îl salute. În pandemie am făcut o camera comună pe Zoom și am făcut Revelionul cu toții – mama la Viena, tata în Drumul Taberei, eu la mine acasă…. Mie așa mi se pare firesc. Sora mea trăiește în Italia și nu a venit niciodată în România, dar și ea mă întreabă de tata… Când tatăl ei a murit, noi am fost alături de ea…

– Apropo de familii… mă gândeam dacă să te întreb sau nu, pentru că e ceva foarte personal…
De copil.

– Șerban a spus că el nu și-a dorit copii, dar că tu ai fi meritat să fii mamă…
Cred că mă iubește prea mult.

– Crezi că te-a speriat balanța aceea cu cariera și scena pe un taler și pe celălalt ideea de a fi mamă? Să nu se repete povestea mamei tale?
Nu. Eu sunt un om foarte responsabil și cu picioarele bine înfipte în pământ. Așa cum a fost și cu căsătoria, cred că am ratat startul. Nu ar fi avut cine să aibă grijă de copil, în afară de mine. Părinții lui Șerban nu intrau în discuție, Ei acum nu mai trăiesc. Tata era mai ocupat decât mine, mama era în Italia… Eu trebuia să am grijă. Nu aș fi fost genul de mamă care să împartă sarcinile cu Șerban și nici nu l-aș fi pus să facă asta pentru că Șerban ar fi fost un tata extraordinar de la o vârstă încolo a copilului. Eu nu l-aș fi împovărat niciodată cu schimbat de scutece.

– Dar nu îți dorești nici acum?
Nu. Sunt foarte echilibrată cu mine așa. Adică nu am o suferință. Cred că aș putea să îl fac și acum, dacă aș vrea… dar nu. Și mai e ceva – îmi e frică, în lumea în care trăim. Toți oamenii din jurul nostru au copii. Mie îmi plac copiii și știu să mă port cu ei, știu să le vorbesc și cred că aș avea și multe să îi învăț. Și cred că pe foarte mulți copii din jurul meu i-am crescut și i-am format. Eu cred că am fost o mamă mult mai bună pentru copiii altora… Sigur, conform unor norme de viață femeia se mărită, face copii… Eu nu cred că toți trebuie să avem copii. Din păcate, probabil că unii care ar trebui să aibă nu-i au – aceia care chiar ar putea să ducă ceva mai departe și, prin copii, să prolifereze niște valori corecte de viață. Mă uit la oamenii din jurul nostru, oameni așezați, care au copii care nu le seamănă, nu au nimic comun cu părinții lor. Am vorbit des cu Șerban în ultima perioadă, pentru că el se întâlnește cu studenții de la facultate, se întâlnește cu tineri mult mai des decât mine. Eu n-aș ști să educ un copil, n-aș ști ce să îi spun… Eu cred că nu aș fi fost omul care sunt acum dacă m-aș fi născut în 1990 sau în 2000, pentru că nici tata nu ar mai fi putut să mă educe cum a făcut-o, pentru că valorile s-au modificat mult. Probabil că eu, la momentul respectiv, aș fi fost un copil care trebuia să ia pastile și să meargă la psiholog. Copiii de astăzi au o voluptate în a fi agresivi.

– Ce te bucură, venind din partea publicului?
Faptul că uneori oamenii mă opresc pe stradă să îmi mulțumească.

– Dar și să îți spună cât ești de frumoasă!
Da, îmi spun și asta, dar insist să schimbăm subiectul.

– Am aflat că faci foarte mult sport. Kilometri pe bandă.
(N.R.: Râde!) Da. Dar am și o moștenire foarte bună de la tata, care acum, la 74 de ani, e fibros. Mama acum e mai pufoșică, dar tot pe frumos. Și ea face 70 anul acesta. Fac mișcare, dar să știi că ideea aceasta mi-a fost indusă tot de tata. Eu merg la sală și, când pot, mai merg în Cișmigiu. Nu alerg, merg alert. Am mari probleme de coloană și, ca să nu fiu nevoită să ajung la operație, îmi tonific mereu musculatura spatelui. Am avut și un accident – am căzut de pe un cal.

– Simți că te-ai folosit pe deplin de frumusețea ta?
Nu.

– Nu te-am văzut niciodată pozând în reviste…
Nu…

– Frumusețea e ceva ce ai tot… doar pentru tine?
Nu, eu am frumusețea pentru Univers.

„De ce să tulburi energii și echilibre care există și pentru care trebuie să îi mulțumești lui Dumnezeu?!”

– Vorbim de 20 și ceva de ani de relație serioasă cu Șerban. Deci nu ai fost curtată de o mulțime de bărbați pentru frumusețea ta, că n-ai avut când… Sau, mă rog, curtată poate că ai fost, dar nu ai făcut ceva mai mult doar pentru frumusețea ta…
Am fost curtată. Am fost curtată, dar nu de o mulțime. Am fost curtată de bărbați importanți, care nu ar fi vrut doar să se afișeze cu mine, adică era evident că ar fi fost lucruri profunde în intenția lor. Am fost curtată, dar nu am dat niciodată curs. Nu mă joc cu focul! Pentru că îmi e bine cu ce am! Și nu are rost – de ce să tulburi energii și echilibre care există și pentru care trebuie să îi mulțumești lui Dumnezeu?! Sigur că este incitant să te simți plăcută, să te simți dorită, iubită chiar. Și mi s-au făcut niște confesiuni, de-a lungul vieții, fabuloase! M-au așteptat oameni ani în șir. Nu….

– Este aceasta cea mai frumoasă declarație de dragoste pentru soțul tău?
Nu știu. Care soț? Eu nu am soț. (N.R.: Râde!)

– Dar, chiar, cum vă spuneți?
Nicicum. Șerban și Alexandra. Șerban al meu. Noi nici nu ne afișăm împreună foarte mult pentru că eu nu am nevoie să mă valideze lumea într-o relație, eu știu că sunt într-o relație și știu cât de bine îmi e. Să știi că dacă eu sunt așa, este meritul lui Șerban, pentru că mie chiar mi-e bine cu omul ăsta. Cred că și lui cu mine, pentru că nu ne ține nimic – noi putem să ne despărțim și mâine. Nu ne ține un copil, nu ne ține faptul că am făcut o casă împreună… că nu ne-am propus să facem, așa s-a întâmplat. În cuplul nostru, fiecare are unde să se ducă – și eu, și el. Da, eu dacă aș pleca nu am atâta spațiu… va trebui să las la el pantofii. (N.R.: Râde!)

– Ai o pasiune pentru pantofi și poșete. Cât investești?
Da… Nu investesc sume mari, dar îmi place să îmi cumpăr pantofi și poșete. Sunt cochetă, îmi place să am, îmi place să schimb și să asortez. Nu caut branduri.

– O actriță poate avea și relaxare financiară?
Da. Eu chiar am relaxare financiară datorată profesiei mele. Joc mult. La Teatrul Elisabeta noi avem gajuri fixe. Jucând mult și des, se adună și banii. Trăiesc decent, eu nu sunt un om care să își permită cine știe ce extravaganțe. Dar nici nu mi le-aș dori. Trăim decent, îmi permit tot ce vreau. Eu prezint evenimente – nu prezint nunți, botezuri –, festivaluri. Și nu aspectul financiar primează. În viață eu mi-am creat relații de suflet cu oamenii, eu nu știu să creez relații strict profesionale reci și rigide. Sunt și proiecte în care mă implic pro bono, dacă îmi plac oamenii care le organizează. Eu pun umărul să ajut. Toată lumea mă percepe ca pe o sclifosită care stă toată ziua la coafor și la manichiură. Aiurea!

– Eu nu te-am văzut niciodată necoafată.
Dar părul meu e ondulat. Eu doar mi-l țin prins puțin și apoi se modelează el. Manichiura – eu mi-o fac. N-am fost niciodată la manichiură sau pedichiură. Mă descurc eu, singură. În timpul ăsta mai învârt în cratiță, mai bag la cuptor…

– Gătești?
Da. Și Șerban mănâncă! (N.R.: Râde!) Și el se îngrașă și dacă bea apă. El face sport, cot la cot cu mine. Șerban aleargă mai mult decât mine. De patru ori pe săptămână, el e la sală. Eu mănânc pe șest, ca să nu-l chinui. Eu mănânc de toate. Dacă mi-e poftă de ceva dulce, mănânc în mașină.

– Ce pasiuni mai ai? Conduci. Cred că e o pasiune.
Îmi place să conduc și sunt liniștită la volan. Sunt foarte sigură pe mine, mi-e frică doar de ceilalți. Conduc și cu viteză, dar nu risc niciodată și nu fac teribilisme. Nu mai am timp pentru pasiuni. Eu cred că cea mai mare pasiune a mea e ceea ce fac. Eu sunt un om foarte liber și foarte fericit, pentru că nu simt că fac o meserie, mie îmi place ce fac. Îmi place să mă machiez. Pentru scenă, mă machiez singură. Iar în viața de zi cu zi nu mă machiez – îmi dau un blush, un ruj și aia e! Eu mă machiez și la volan!

– Profesia aceasta expusă mi se pare foarte greu de gestionat. Nu poți ști ce va fi peste o lună, ce vei juca și dacă vei juca. Depindeți de public…
Angajarea într-un teatru înseamnă o sursă constantă de venit. Dar eu nu cred că în teatru se mai face profesie, în adevăratul sens al cuvântului, așa cum ne-am dorit noi când ne-am dus la facultate. Ești doar un funcționar teatral. Nu mai poți să îți regăsești bucuria de a face teatru.

– De ce?
Cred că din cauza felului în care abordăm viața. Teatrul este o oglindă a ceea ce trăim. Iar noi, acum, deși avem senzația că evoluăm, cred că suntem într-o involuție gravă. Mondială. Îmi pare rău că sunt prea tânără ca să nu-mi pese și prea bătrână să mă bucur de revirimentul care sigur va veni. Eu cred că tot Teatrul va fi cel care ne va resuscita sufletul. Eu sunt între ape. Se zicea despre părinții noștri că sunt generația de sacrificiu – nu, noi suntem. Oamenii își pierd spiritul – de aceea și arată toți la fel. Sunt niște carcase care trăiesc după clișee și vor să fie ca niște alte persoane despre care, de fapt, nu știu nimic.

– Alexandra, dacă tu cea de acum – trecută prin viață, ai putea să faci o călătorie în timp, să ajungi la Poșta din Mangalia, ce i-ai spune mamei în acea convorbire telefonică?
Foarte bună întrebare!

– Ați vorbi ca prietene, probabil. Tu acum ai vârsta ei de atunci?
Am depășit vârsta ei de atunci! Cred că i-aș mulțumi. I-aș mulțumi pentru că nu mi-a fost prezentă în viață în anumite momente, pentru că asta m-a făcut să fiu Om! Și, cu riscul de a șoca și de a fi comentată, cred că uneori, în perioada de formare, suferința te face om. Te responsabilizează, te confruntă cu tine însuți, te face să înțelegi ce ești, ce poți, ce nu poți și care îți sunt slăbiciunile. Înveți multe despre tine. Când ești purtat în puf și ești răsfățat și ai tot, te plictisești de bine și faci tot felul de extravaganțe. Când ai probleme reale, când te arde sufletul de suferință, te regăsești și te descoperi. Și înveți ce ești. Afli despre tine că ești un om puternic și că poți depăși orice. Când a început Războiul în Rusia, pe 24 februarie, eu mi-am făcut valiza. Bunica mea a venit în refugiu în România, lăsând în urmă o casă. Erau oameni foarte avuți, la Cernăuți. Eu am fost și am văzut casa aceea – locuiesc acum patru familii acolo. Bunica mea, o viață – trăind întâi în România și apoi în Austria, până la 95 de ani când a murit, a avut o valiză pregătită. Și eu râdeam de valiza aia! Valiza a fost un laitmotiv al relației mele cu bunica. Pe 24 februarie mi-am făcut și eu valiza și am ținut-o în pivniță, până de curând. Plecam cu valiza… trăiam o viață! Se poate oricum! Ai mei au putut, pot și eu! Eu am forța în ADN – eu pot orice!