”Războiul de 100 de ani” purtat între Anglia și Franța a durat de fapt 116 ani, în intervalul 1337 și 1453. În această lungă perioadă nu a fost totuși un conflict continuu, ci o serie de lupte întrerupte de perioade lungi de pace între casele de Plantagenet, din Anglia, și de Valois, din Franța, asupra dreptului de a conduce Regatul Franței. Fiecare dintre aceste case au rueșit să atragă în război aliați.

Cauzele conflictului

Cauzele principale ale conflictului pot fi împărțite în trei categorii: dispute teritoriale, pretenții dinastice și competiție economică. Disputele teritoriale vizau Aquitania (cunoscută și cu denumirea de Guyenne), un ducat în sud-vestul Franței și parte din regatul Franței. În 1328, regele Franței, Carol IV, moare și lasă tronul fără urmaș. Însă drepturile dinastice cele mai solide la tronul Franței le avea chiar chiar regele Angliei, Eduard III, în virtutea mariajele dinastice dintre Capețieni și Plantageneți. S-a ales un francez, Filip, după ce s-a invocat, în premieră legea salică, cea care excludea transmiterea drepturilor dinastice pe linie maternă, cum ar fi fost în cazul lui Eduard III. Acesta din urmă, ca duce al Aquitaniei, i-a depus omagiun lui Filip, însă în scurt timp, noul rege al Franței a confiscat Aquitania și de aici a pornit conflictul în 1337.

Aquitania era o țintă pentru francezi pentru că ocupa o vastă suprafață costieră, acoperind mare parte din accesul Franței la oceanul Atlantic; porturi ca Bordeaux generau un venit fiscal important datorită comerțului cu vin și pește.

Războiul de 100 de ani a avut patru faze:

• o fază în care Anglia a repurtat victorii sub Eduard al III-lea și care a durat din 1337 până în 1360;
• o fază din 1360 până în 1400 când francezii au avut victorii;
• o fază din 1400 până în 1429 marcată de mari victorii engleze sub Henric al V-lea;
• o fază finală din 1429 până în 1453 în care Franța a fost unită sub regii din dinastia Valois.