„The Wire“ este un serial despre Baltimore, orașul american cu o înaltă rată a criminalității, cunoscut pentru luptele dintre traficanții de droguri și pentru gradul înalt de corupție. Orașul e de altfel și personajul principal – cu polițiștii lui răi și buni, cu traficanții și ucigașii lui răi și buni, cu politicienii corupți, cu funcționari populiști, cu școli la limita haosului. Nu se ascunde nimic. De obicei, serialele polițiste lasă în umbră esențialul: lupta pentru fonduri, pentru putere, săpăturile între colegi, între locotenenți și detectivi. Nu și „The Wire“. Pentru că esența jocului este să‑l vezi repetat la nesfârșit în toate dimensiunile sale. Traficanții de droguri par doar o fațetă exotică și comercială a jocului.
Doi detectivi încalcă în două moduri diferite regulile. McNulty e un detectiv bețivan, strălucitor în profesie, insolent, spaima șefilor. Strategia lui preferată este să‑l toarne pe șef unui alt șef și mai puternic, făcând astfel lucrurile să se miște, declanșând bătălii de putere. Aproape la sfârșitul fiecărei serii, McNulty este pedepsit și aruncat prin vreun cotlon al poliției, deși rezolvă cazuri spectaculoase. McNulty este sancționat de sistem pentru că știe să‑l gripeze, să‑l facă să scoată din el și altceva decât inerție. În ultima serie își dă lovitura de maestru: obține fonduri pentru plata orelor suplimentare inventând un criminal în serie. Curajul e atât de mare, încât șefii săi nu îndrăznesc să‑l bage la închisoare: pentru că infracțiunea lui McNulty a ajutat de fapt poliția să‑și facă în sfârșit treaba. A, evident, există și un revers: banii pentru poliție au fost luați de primar din fondul pentru educație. Detectivul Lester Freamon atacă sistemul din cu totul altă direcție. Are o singură credință în actul de investigație: urmărește banii și ajungi inevitabil sus! Problema e că ajungi foarte sus. E un polițist ținut pe bară foarte mulți ani tocmai pentru că a aplicat axioma pe cine nu trebuia. Pornește de la grămezile de bani obținute de traficanți și sfârșește invariabil la senatori și judecători. Sunt aceștia din urmă puși să plătească? Nu, nu așa funcționează jocul. Îi forțezi pe aceștia, și procurorii chiar o fac, să denunțe tot ce e sub ei. E maximum din ce se poate obține.
Jocul în stradă are o logică implacabilă. Ești ori implicat în traficul de droguri, ori ești carne de tun și/sau consumator. Periodic, se schimbă marii șefi. Jocul e același, cel care se impune reușește să încalce regulile, dar să și perpetueze sistemul. Un tânăr aspirant trebuie să calce în picioare un „set de valori“, doar așa e întreținută marea schemă. În „The Wire“ sunt prezentate două generații de mari traficanți. Ăia noi împușcă mai mulți „civili“, întrețin o și mai mare paranoia pe străzi, nu afișează victimele, ci le ascund etc. Însă rezultatul e identic – mai puțină etică, mai multă putere. David Simon, fost jurnalist chiar în Baltimore, scenarist și regizor al serialului, spune clar de ce a ales calea complicată de a scoate la iveală lumea cu întreaga ei rețea de dependențe și necesități: „E o meditație asupra morții muncii și trădarea clasei muncitoare americane, e un argument că un capitalism sălbatic nu poate ține loc de politică socială; e o dovadă că, lăsat de capul lui, capitalismul e destinat să‑i servească pe cei puțini în detrimentul celor mulți.“
Poate e de menționat că „The Wire“ nu a fost vreun mare succes comercial. HBO a investit mult în el. Dar audiențele n‑au fost cine știe ce. A devenit în timp un mit. Pentru că măreața realizare este să smulgi bani din rețeaua comercială ca să livrezi o analiză socială dură. Deci mi‑ar plăcea să văd și un film al felului în care Simon a reușit să facă rost de banii pentru o astfel de producție. Optimiștii spun că așa e sistemul, își mai produce și anticorpi din când în când. Pesimiștii ar spune că mai bine finanțezi tu critica decât s‑o lași să zburde necontrolat.
În România, acest „the game“ își are corespondenți clari: șmecheria, combinația. Cuvinte care apar în context peiorativ de obicei sau în muzici de preamărire a „jocului“. Însă combinația e o formă de denumire a jocului supraviețuirii cu ceva mai multă emfază, cu umflat în pene de cartier. Șmecheria e „de masă“ așa cum șomajul e la scară mare, așa cum munca pe bani albi a devenit excepția; șmecheria începe de acolo de unde sistemul te elimină înainte să apuci să‑ți joci șansa. De aceea, reintrarea în joc nu se face decât încălcând regulile. În manele „jocul“ și‑a găsit expresia populară, cu dușmani, prieteni, bani, băutură. Nu întâmplător e atât de iubit genul, pentru că, deși e ultraclișeizat, e despre „realitate“. Și, tot nu întâmplător, e un gen atât de urât în discursuri elitiste și luări de cuvânt „de valoare“ – jocul se renovează periodic făcând praf pretențiile de moralitate și curățenie.
Costi Rogozanu este editor la voxpublica.ro,
blog colectiv lansat de F5, divizia de new media a trustului Realitatea Media
