GABRIEL MORARIU: „Djokovic, Nadal, Federer, Murray, Serena Williams, Simona Halep… când am făcut interviuri cu ei, s-a schimbat ceva în mine”

A intrat încă din copilărie în lumea tenisului, din pură pasiune. Nu a reușit ca jucător, dar acum are siguranță de sine la pupitrul de comentator. Vocea lui însoțește cele mai importante turnee internaționale de tenis. Este realizatorul singurei emisiuni despre tenis, iar când nu analizează acest sport… gătește. Gabriel Morariu, în primul interviu amplu despre profesia de jurnalist și comentator sportiv în România.

„Oamenii îmi spun că se aşteptau să fiu mai în vârstă”


– Încep cu un clişeu: ce spun oamenii când, după ce te cunosc, îţi asociază chipul cu vocea? Vocea comentatorului! Tu eşti un jurnalist care lucrează în televiziune, deci imaginea ta este cunoscută. Însă printre telespectatori sunt şi dintre aceia care, atunci când urmăresc un meci de tenis, nu se gândesc neapărat la cine e comentatorul, care e numele lui… Ai avut surpize – să îţi spună oamenii că ai o voce poate mai matură decât înfăţişarea sau că eşti exact aşa cum şi-au imaginat când te-au auzit comentând?
De cele mai multe ori, oamenii îmi spun că se aşteptau să fiu mai în vârstă, sunt miraţi de cât de tânăr sunt. Nu am avut foarte multe apariţii – totuși am început să comentez de prin 2014, aveam muncă de reporter când mergeam la turnee în străinătate, dar nu apăream foarte mult. În schimb, de când am săptămânal emisiunea „Aşii tenisului” aparițiile sunt tot mai dese și oamenii ajung să asocieze vocea mea și cu înfățișarea. Până la urmă, feedback-ul a fost pozitiv. Inclusiv când merg la turnee prin țară vin oameni care mă recunosc și îmi spun „nu mă așteptam să fii atât de tânăr! Câți ani ai?”. Și când le spun că am 36 de ani, răspunsul lor vine: „Ah, nu se poate! Tu arăți mult mai tânăr!” E un compliment, mă bucur!

– Dar s-a întâmplat să telefonezi pentru o problemă oarecare la un call-center și vocea să îți fie recunoscută?
Nu. Dar nici nu prea sun la call-center. (N.R.: Râde !) Am rămas uneori mirat la sfârșitul unor interviuri cu jucătoare de tenis când oameni din tribune veneau să-mi spună: „Gabi, am vrea să facem și noi o poză”. Le răspundeam: „Simona Halep e aici, Ana Bogdan e aici… nu trebuie să faceți cu mine…” Și ei insistau să facem fotografia împreună, spunând că mă știu de la emisiune. Pentru mine în continuare e ceva ciudat când dineva îmi cere să facem o fotografie împreună. De cele mai multe ori eu eram cel care ajutam oamenii să facă poze cu jucătorii de tenis…

– Vreun autograf ai dat până acum?
Nu. De fapt… unui singur prieten bun din Statele Unite. La un moment dat, el mi-a dat steagul României şi m-a rugat să îi fac rost de autografele jucătoarelor şi jucătorilor de tenis din România – cât mai multe semnături. Ţin minte că eram la Miami şi i-au semnat Simona Halep, Sorana Cîrstea, Irina Begu, Horia Tecău, Marius Copil, pe atunci juca şi Florin Mergea. La sfârşit mi-a spus „Trebuie să îmi semnezi şi tu”. Nu am înțeles de ce și mi-a răspuns „Lasă că o să vezi tu! Autgrafele acestea, toate împreună, valorează mult”. Se întâmpla prin 2015. Și, când am început să am emisiunea săptămânală, mi-a scris: „Vezi de ce ți-am spus eu că va valora mult semnătura ta?!”

„Primul meci de tenis pe care l-am văzut a fost între Agassi și Sampras”

– Cum te-ai apropiat de zona aceasta? Știu că ai jucat tenis…
Da, am jucat tenis la unnivel național – nu am ajuns niciodată să evoluez în turnee în străinătate.

– Cum te-ai apropiat de tenis?
De la televizor… Am văzut câteva meciuri de tenis. Eram mic, am fost atras de acest sport.

– Erai mic și nu erai în București.
Nu, în Satu Mare. Primul meci de tenis pe care l-am văzut a fost între Agassi și Sampras.

– Cine îl comenta?
Nu mai știu. Eram prea mic pe atunci să recunosc vocile. Dar știu că am urmărit meciul și am ținut cu Sampras. El a pierdut, dar chiar dacă a pierdut atunci, tot timpul mi-a plăcut de el, a fost jucătorul cu care am crescut și datorită lui am îndrăgit acest sport. Încet-încet am început să urmăresc și tenisul feminin.

– După acel meci ai spus că vrei să joci?
După acel meci… aveam acasă mai multe palete de tenis de masă și am început să bat la perete sau la ușa garajului – vecinii erau extrem de „încântați”. (N.R.: Râde) Treptat am putut să trec și spre tenis, pentru că părinții mei mi-au cumpărat o rachetă. Am început să petrec tot mai mult timp pe teren. Găseam timp – împărțeam școala, alte pasiuni… astfel încât să fac mereu timp pentru tenis.

– Părinții tăi ce profesie aveau?
Mama – educatoare, tatăl – economist.

„De când eram copil am știut că vreau să lucrez în jurnalism”

– Dacă ai fi făcut tenis de performanță… cum arăta această perspectivă? Știi cum se spune, că aceia care fac sport de perfromanță nu prea mai au timp pentru școală…
Eu tot timpul am fost interesat de școală. Chiar și în liceu, când mai mergeam la turnee, nu neglijam școala. Oricum, nu am participat la foarte multe turnee și nu departe de casă. Mergeam la competiții pe la Zalău, Cluj, Baia Mare, la noi în Satu Mare.

– N-ai ajuns la Miami, jucând.
N-am ajuns! Nici măcar la București nu am ajuns jucând tenis. (N.R.: Râde!) Încercam să fac în așa fel încât să îmi văd tot timpul și de școală.

– Premiant la școală?
Da, premiant. Nu mi-am lăsat temele nefăcute pentru tenis.

– Mate-info?
Științe sociale. Uman. Nu m-am văzut niciodată urmând direcția tatălui meu. El a fost tot timpul cu cifrele, cu partea de real. Eu am spus că nu mă văd într-un birou, să stau să calculez, să fiu în fața unui laptop sau în fața unui computer. Vreau să fiu mai liber și, până la urmă, de când eram copil am știut că vreau să lucrez în jurnalism. Am scris și la revista liceului, încă din primele săptămâni de când am intrat la Colegiul Național la care am fost.

– Cel mai bun liceu din oraș?
Pentru profilul Uman, da.

– Erai premiant, scriai la revista liceului, jucai și tenis, ești și frumos… Cum au fost anii aceia?
(N.R.: Râde!) Nu știu ce să spun despre aspect, pentru că la vremea respectivă eram destul de slab. Chiar foarte slab. Și am avut ceva de tras până după ce am terminat liceul – să încep să arăt mai bine, să mai lucrez la acest aspect. Perioada liceului a fost foarte frumoasă. Am păstrat legătura între noi, colegii, şi după acei ani. Acum unii sunt plecaţi din România şi îmi spuneau că mă văd pe Facebook sau în câte o înregistrare pe internet pentru că „cine ştie când mai ajungem noi la Bucureşti”. Iar pentru mine, să mai ajung în Satu Mare e din ce în ce mai greu. Merg cam o dată pe an.

– Deși acolo sunt părinții tăi?
Nu. Mama e în București, iar pe Tata l-am pierdut de ceva vreme… astfel că în Satu Mare dacă ajung, merg pentru prieteni și din nostalgie.

– Ce spune mama ta când te vede la televizor?
Se bucură. Mama nu a știut niciodată nimic despre tenis, nu era interesată de acest sport. Și nici după ce am început să lucrez doar în lumea tenisului nu pot să spun că era interesată de vreun meci anume. Dădea drumul la televizor să mă audă comentând, să știe că băiatul e bine și ea își vedea de treburile ei prin casă. La finalul meciului nu știa cine a câștigat sau cât a fost scorul, dar era important că mă aude pe fundal. În schimb, de doi ani și jumătate de când am emisiunea, orice face își aranjează programul astfel încât să fie în fața televizorului pentru ora mea de emisiune. Și, vrând-nevrând, urmărind deja toate emisiunile, a început să cunoască jucătorii, să mă întrebe ce mai fac unii și alții.

„Și dacă nu a fost Tata aici, măcar am încercat și mi-a reușit!”

– Ești un nume respectat în domeniu. Cât din succesul tău a apucat să vadă tata?
Nu a văzut prea multe. Începusem să comentez meciurile de tenis. Comentasem vreo 4-5 turnee… atât a apucat. Cam asta a fost… În schimb, știu că tot timpul el a fost pasionat. De sport, în principal, de tenis mai rar, dar urmărea. De fiecare dată îmi aduc aminte de tatăl meu când mă întreabă cineva despre primul interviu important pe care l-am realizat, pentru că primul interviu important a fost cu Novak Djokovic în 2014, la Miami. Tatăl meu nu mai era… dar, când trăia, la un moment dat povesteam și îi mărturiseam că eu abia așteptam să fac, într-o zi, interviu cu Nadal. El mi-a spus „Ei, lasă, cu Nadal… Să văd eu într-o zi când o să faci interviu cu Djokovic!” – pentru că lui îi plăcea mult de Djokovic. Și atunci când am realizat acest interviu, a fost foarte intens momentul de după. M-am simțit atât mândru pentru realizarea profesională, cât și din punct de vedere personal – mi-am spus „și dacă nu a fost Tata aici, măcar am încercat și mi-a reușit!” Nu știu câți ar fi crezut vreodată, chiar și dintre apropiații mei, din colegi, că un jurnalist sportiv din România o să facă interviuri cu sportivi, la acest nivel.

– Ai început să joci tenis, nu ți-ai dorit neapărat o carieră ca jucător. Cât erai atent la sport, la mișcarea fizică și cât erai atent la regulile jocului și la strategii?
Nu pot să spun că nu mi-am dorit o carieră de jucător. Mi-aș fi dorit să fiu capabil să joc tenis la un nivel înalt încât să îmi asigur o carieră frumoasă.

– Ca jucător… mediocru?
Nu știam că sunt mediocru. (N.R.: Râde!)

– Te întreb cu mintea de acum, privind retrospectiv.
Încet-încet mi-am dat seama că nu am nici resursele financiare… Nu am, până la urmă, nici talentul necesar… Ajungeam la turnee, câștigam un meci-două… Am ajuns, la un moment dat, la o competiție națională de categorie de vârstă chiar până în semifinale, dar mi-am dat seama că dacă vreau să realizez ceva în tenis nu se va întâmpla din postura de jucător.

– Pentru că nu aveai sponsori?
Nu neapărat.

„Am avut șansa ca media să bage în seamă tenisul datorită Simonei Halep”

– Dacă un copil care începe să joace tenis și nu este un geniu, un fenomen, poate compensa strălucirea talentului prin muncă și efort? Și prin antrenori buni, prin investiții… Adică ai fi putut să ajungi să joci mai mult și mai bine, dacă ar fi fost alt context social?
Nu știu dacă aș fi realizat ceva în tenis, ca jucător. Pentru că nu am avut niciodată acea supersiguranță cum o au alții: „Da, intru pe teren, înving pe oricine, indiferent ce se întâmplă câștig și merg mai departe”. Vedem și în ziua de astăzi, unii jucători își revin mai repede după o înfrângere, alții depășesc mai greu astfel de momente. Astăzi este foarte importantă și partea mentală. Acum 20, 30 de ani nu se punea foarte mult accent pe partea aceasta. Dorința mea de a fi jucător profesionist a dispărut destul de repede, mi-am dat seama că nu e o cale pe care trebuie să o urmez și mi-am spus că voi încerca să fac carieră din tenis, sub o altă formă. M-am gândit că antrenor nu am cum să devin, maseur sau fizioterapeut – nu, așa că am decis să încerc cu jurnalismul. Oricum voiam să profesez în jurnalism. Nu știam că mă voi specializa neapărat în tenis, dar voiam să profesez în jurnalismul sportiv. Până la urmă am avut șansa ca media să bage în seamă tenisul datorită Simonei Halep. Pentru că, până în 2013 despre tenis existau două știri lunar, probabil. Și chiar și așa rar, apăreau doar dacă Andrei Pavel, Victor Hănescu sau Sorana Cîrstea ajungeau într-o fază superioară a unui turneu mare. În rest, cultura despre acest sport a fost destul de scăzută, mai ales în generația mea. Evident, a fost acel vârf cu Ilie Năstase, Ion Țiriac, dar toată lumea e de acord că tenisul a devenit un sport extrem de important în România din 2013, de la primele performanțe ale Simonei Halep.

– Decizia pentru carieră, în cazul tău, a venit, probabil, în pragul Admiterii la facultate.
Da, mi-am dorit să fiu admis la Jurnalism. Am aplicat doar acolo, chiar dacă aveam colegi care s-au dus cu mănunchiul de dosare și la alte facultăți. Mi-am spus că dacă nu sunt potrivit să fiu admis la Jurnalism, înseamnă că trebuie să îmi găsesc un alt drum. Dar, având în vedere că aveam și o medie bună, aveam încredere în mine, n-a fost nicio problemă.

– În București.
Nu. Am urmat cursurile Universității București, dar la filiala Oradea. Am fost vreo 40 de studenți la Facultatea de Jurnalism și Științe Politice, dintre care unul singur a mers mai departe, la Master în București – eu.

– Dintre acei 40 de studenți la Jurnalism, câți mai lucrează în presă?
Vreo patru dintre cei care eram atunci lucrează în presa locală din Bihor. În rest, nu știu pe nimeni să mai lucreze în presă.

– Cu ce gând ai intrat în Facultatea de Jurnalism? Să faci presă sportivă… unde ? Că presa sportivă în România nu promitea stabilitate în acei ani…
Mi-am dat seama din start că dacă vreau să profesez la un nivel înalt trebuie să ajung la București. Când am avut examenul de licență și am văzut că am rezultate bune… Noi am dat examenele cu profesorii de la București, care au venit special. M-am uitat pe criteriile de admitere la master. Jumătate conta nota de la licență și restul depindea de prezentarea unei lucrări de admitere, susținută la București, în fața comisiei de aici. Mi-am spus că am o șansă, chiar dacă multă lume mă descuraja spunându-mi „ei, tocmai tu o să fii admis?!”. Erau locuri puține locuri. Țin minte că eram cam 4-5 pe loc. Cred că în afară de părinții mei și de doi-trei prieteni apropiați nimeni nu credea că o să ajung la București. Sincer, în primă fază nici eu nu am crezut că voi ajunge printre primii. Mă mulțumeam cu ideea de a intra – doar de a avea locul și urma să văd cum o să mă descurc din punct de vedere financiar pentru a plăti taxa. Deși, eu până în momentul acestor gânduri, n-am plătit nimic nicăieri pentru studii, fiind mereu printre primii la nivelul rezultatelor. Și totuși mi-a fost destul de mare mirarea când am intrat chiar pe unul dintre locurile fără taxă. Atunci mi-am dat seama că făcusem un pas important spre carieră și scăpasem și de presiunea găsirii unei soluții pentru a achita taxa de masterat.

– Voiai să fi jurnalist sportiv și să lucrezi într-o televiziune? Sunt atâtea site-uri de profil… ce ținteai?
Cu siguranță nu voiam să fac radio. Radioul nu m-a atras niciodată. Mi-am spus că vizez presa scrisă sau TV. Până la urmă, debutul în București nu a fost la niciuna dintre cele două. Am lucrat pe online, la ProSport. Adică nu am lucrat niciodată pentru presa scrisă în print, ci în online. La ProSport am lucrat ceva vreme, m-am ocupat de fotbal.

– Hai să povestim pe îndelete. Ai ajuns în București. Cum ți s-a părut capitala?
Mie îmi place să spun că sunt ardeleanul atipic. Majoritatea ardelenilor nu suportă Bucureștiul, eu m-am acomodat și mie îmi place. Mi-a plăcut dintotdeauna. Mai aveam discuții în contradictoriu cu cei de acasă care mă avertizau despre „sudiști” și „mitici”. Pentru mine Bucureștiul nu este absolut deloc reprezentat de aceste nuanțe. Bucureștiul înseamnă un stil de viață mai alert, lucru pe care mi-l doream. Și chiar am fost mulțumit de alegerea făcută.

– Cum te-ai angajat la ProSport? A fost un interviu de angajare, probabil…
Da.

– Ce ți-ai cumpărat din primul salariu de jurnalist?
Nu mai știu. Aceasta este întrebarea pe care o adresez și eu jucătorilor de tenis (N.R.: Râde!)

– Doar că probabil primii lor bani câștigați în profesie înseamnă o sumă cu mai multe cifre.
Da, în cazul meu, cred că atunci am început să achit eu taxa la cămin.

– Ai stat la cămin?
Am stat la Căminul Studențesc din Grozăvești, da.

– Cum e viața la cămin?
Foarte frumoasă. Am stat acolo trei ani și m-am simțit foarte bine. Am stat în cameră cu alți doi colegi de la Jurnalism. Între timp, deși și-au încheiat studiile, niciunul dintre ei nu profesează în domeniu. Am și spus că din camera noastră, măcar unul trebuia să rămână în presă. Am rămas eu. La ProSport am stat trei ani, trei ani și jumătate. M-am ocupat de fotbal în principal. Atunci nu exista interes pentru tenis sau alt sport… Am terminat facultatea în 2008, am ajuns în București în toamna lui 2008, iar la ProSport m-am angajat în iarna lui 2009. În perioada respectivă contau hambal, gimnastică, anumite sporturi care mai aduceau performanțe, dar nu constant. Evident, fotbalul era promovat peste tot.

– La ce sport te mai pricepi în afară de tenis? Ce sport ai mai putea comenta? Fotbal?
La fotbal altul e debitul discursului. Trebuie să vorbești mai des, mai mult, mai rapid. Dacă ar fi să mă specializez pe fotbal, aș aloca o perioadă pentru a mă pregăti și a fi capabil să ofer un comentariu cât se poate de bun.

– Deci jurnalistul sportiv se specializează în anumite sporturi, nu este doar un bun comunicator sau doar un pasionat al sportului. Cunoști jucători, istoria acelei discipline sportive, regulament…
Da. Fără doar și poate tenisul m-a pasionat dintotdeauna. Am o memorie foarte bună, am citit o mulțime de cărți. Am prieteni care mă mai întreabă câteodată cum de pot să țin minte atâtea cifre, atâtea scoruri, atâtea rezultate, atâtea serii de victorii și de recorduri… tenisul a fost dintotdeauna un domeniu care m-a pasionat. Și tocmai de aceea am alocat timp suficient pentru a-mi perfecționa cunoștințele. Nu am fost niciodată pasionat de gândul de a avea o mulțime de informații despre alte sporturi. În 2012 am plecat de la ProSport și am ajuns la Digi.

– Cum?
Am aflat că există niște posturi libere. Ei organizau interviuri în vederea angajării unor jurnaliști. Am fost vreo 100 de persoane care am susțiunt acea etapă de interviuri. Primele etape erau strict pe cunoștințe sportive. Ni s-au dat 25 de întrebări. Nu interesa pe nimeni, în primă fază, backgroundul jurnalistic. Voiau să vadă dacă avem cunoștințe sportive. Ţin minte că nimeni nu a raspuns la 25. Am fost patru dintre noi cu 24 de răspunsuri corecte. Ne-au selectat…

– Care a fost întrebarea la care nu ai ştiut să răspunzi? Că, de obicei, pe acelea fără răspuns le ţinem minte…
Era o întrebare despre un meci de fotbal din Liga I – „Ce meci s-a terminat cu 0-3 la masa verde”într-un anumit sezon. Și fuseseră trei meciuri de acest gen într-un interval de cinci ani și eu am confundat un meci cu un altul. Până la urmă nu era chiar atât de ușoară întrebarea… Din cei o sută am rămas zece, iar din acei zece care am participat la interviurile face to face ne-au angajat pe cinci dintre noi. Iar dintre cei cinci, în doi ani rămăseserăm doar eu. Și am rămas până în ziua de astăzi.

„Și trezit din somn îți pot spune câte ceva despre fiecare jucătoare din top 100, cel puțin”

– Ce face un comentator la pupitru? Ce are în față – câte monitoare? Cum vezi tu meciul? Stai în tribună?
Depinde. Dacă ajungi să comentezi de la fața locului, da, ai un loc special amenajat în tribună, undeva unde să te poți desfășura. Dar, de cele mai multe ori, ai spectatori pe lângă.

– Deci nu ai o cabină, ca în cazul traducerilor?
Nu. Ai o masă, ai setul de comentariu… Dar, de cele mai multe ori e ciudat când comentezi de la fața locului și vin oameni să te asculte. Vin la scaunul de lângă tine, se apropie mult. Când ajung așa aproape, mulți fac asocierea despre care vorbeam la început – „Ah, tu ești cel care comentează…”

– Dar ai și surse pe care le verifici în timp real? Sau totul e din mintea ta?
Acum chiar tot-tot nu am de unde să știu. În cabina de comentariu de la televiziune am un computer conectat la internet și găsesc destul de rapid sursele. Am câteva siteuri pe care le folosesc destul de des pentru a verifica rezultatele, clasamentele. În rest, sunt foarte multe lucruri pe care le știu vrând-nevrând. Dacă am comentat un meci cu două zile în urmă, țin minte ce s-a întâmplat și fac referire și la acele momente în meciul pe care îl comentez în direct. Încet-încet, când ești comentator îți faci o „fișă” despre fiecare jucătoare în parte și ajungi să stăpânești informația. Cel puțin în cazul meu, și trezit din somn îți pot spune câte ceva despre fiecare jucătoare din top 100, cel puțin.

– Câți comentatori profesioniști avem în România?
Nu pot să spun un număr clar… Știu că la Digi Sport avem vreo opt-nouă. Mai sunt câțiva și la posturile concurente. Cred că în branșă… să fie vreo 20-25?!

– Încerc să-mi dau seama dacă este concurență sau e prietenie între oamenii din nișa aceasta…
Depinde. Unii dintre ei se știu de foarte multă vreme. Suntem generații diferite… Ne mai întâlnim când există câte o competiție importantă – Cupa Davis, Fed Cup, joacă România „acasă”… Avem stații de comentare la distanță mică și atunci, într-adevăr, în zilele respective ajungem să stăm mai mult unii cu alții, să comentăm între noi ce se întâmplă la meciuri, să stăm la o terasă la finalul zilei. Dar, în rest, nu știu cât de apropiați suntem. Pentru că, până la urmă, cei care au posibilitatea să vadă Digi, puțin probabil să vadă ce se întâmplă la alte televiziuni. Sunt anumiți comentatori care comentează la mai multe televiziuni.

– Tu ai exclusivitate cu Digi?
Eu am exclusivitate. Am comentat și comentez doar pentru Digi Sport.

– Dacă Digi Sport nu ar mai exista, ce ai face? Te întreb despre previzibilitatea acestei profesii… Cât de mare e paleta din care poți alege provocările profesionale în acest domeniu? Totuși, sunt doar câteva televiziuni pe această nișă.
Da, sunt puține posturi, e drept. Lumea tenisului – și nu numai a acestui sport – depinde foarte mult de performanță, depinde de performanțele jucătorilor români. Vedem cât de mult au scăzut audiențele când vine vorba despre handbal, gimnastică, pentru că nu mai avem medaliile din trecut, nu mai avem performanțele din trecut. Chiar dacă ne doare – e adevărul clar – audiențele vor scădea enorm în momentul în care Simona Halep nu va mai juca. Lumea este obișnuită cu performanțe, iar performanțe precum cele ale Simonei sunt greu dacă nu imposibil de egalat.

– Și se va muta atenția la natație, probabil. Îl avem pe David Popovici.
Da, acum toată lumea este curioasă ce face David, oamenii urmăresc inclusiv competiții ale juniorilor. Până acum un an, nimeni nu era interesat nici măcar de cele europene de seniori. La înot știu că se uitau unii prieteni exclusiv la Jocurile Olimpice, altă competiție „nu conta”. Dar, de acum… e un lucru recunoscut: performanța atrage atenția.

– Și mai e sentimentul de empatie, cum că „unul dintre ai noștri a câștigat”. Totuși, noi ca țară nu facem neapărat „ceva” pentru sportivi. Adică foarte mult din performanța lor depinde de implicarea părinților, la început…
Părinților, sponsorilor. E pe deplin meritul sportivilor. Nu știu ce se întâmplă la Federația de Înot, cât de mult a fost ajutat David Popovici – pentru că el probabil a fost sprijinit în ultimii ani, dar la Tenis știu că jucătoarele noastre, cel puțin cele din această generație de aur nu au avut parte de cine-știe-ce ajutor. Astfel că ele au realizat ce au realizat, cu sacrificiile lor, ale părinților, cu ajutorul diferiților sponsori. Până la urmă, felicitări lor că au reușit să răzbească într-o lume atât de competitivă.

– Care este cea mai amuzantă bâlbă a ta dintr-un comentariu în direct?
N-am prea avut… De multe ori mi se spune că sunt enervant de serios. Probabil pentru că atunci când comentez încerc să dau cea mai bună versiune și nu îmi prea stă gândul la glume. Avem câteodată un stil mai nonconformist… de exemplu alături de Alexandra Dulgheru – mai facem glume, dar toate sunt cu o limită. Nu îmi amintesc să fi spus vreo chestie greșită. Așa… că am mai făcut câte o repetiție, poate.

– Ești foarte sigur pe tine la microfon. Ce s-a întâmplat cu Gabriel cel care intra pe teren neavând această siguranță de sine. Te-a schimbat faptul că ți-ai găsit rostul în sport și că în jurnalismul sportiv, în comentarii ești printre cei mai buni?
Eu în continuare încerc în fiecare zi să îmbunătățesc ceea ce fac. Sunt perfecționist – probabil și de-asta am ajuns unde am ajuns. Țin minte că în trecut mă afectau foarte mult chiar și doar două greșeli dintr-un meci – rămâneam cu ele în minte pentru multă vreme. Țin minte că în 2016 am făcut un interviu cu Andy Murray, tocmai câștigase Turneul Campionilor, îl bătuse pe Djokovic în finală, termina anul pe locul întâi și era în sine o perfoemanță majoră să faci interviu cu un astfel de „personaj” la finalul unui sezon. Am avut din partea celor de la ATP patru întrebări, atâtea m-au lăsat să fac cu el. Am rămas extrem de supărat pentru că la una dintre întrebări am folosit un timp greșit al verbului. Doar la acea greșeală mă gândeam, tot interviul nu a mai contat, de fapt – în capul meu rămăsese doar acea greșeală, deși era un lucru care putea fi corectat extrem de ușor. De exemplu, putea să fie tăiată întrebarea la montaj și să fie oferit doar răspunsul jucătorului. La comentarii sau la un banal live în jurnal – banal pentru că atunci când sunt la turnee fac câte 15-20 de intervenții live – am această rigoare. Mai ales în anii trecuți, dacă aveam o bâlbă sau o repetiție la un live sau nu vorbeam cursiv… îmi rămânea în minte. Dar încet-încet am scăpat de apăsarea aceasta și îmi dau seama că nu am ce să îmi reproșez – sunt lucruri normale, fiecare om mai greșește.

– Aveau de suferit cei din jurul tău? Erai posomorât toată ziua sau rămânea ceva ce știai doar tu?
De cele mai multe ori duceam cu mine aceste gânduri înainte de somn și înainte să adorm mă mai gândeam de ce a ieșit greșit. Atunci spuneam „asta este, s-a terminat ziua, nu mai poate fi corectat, data viitoare va fi mai bine”.

– Oamenii din sport au mai mult fairplay? Sunt echilibrați? Sunt „altfel”?
Am avut mereu admirație față de sportivii cu care am intrat în discuție. Cu unii dintre ei am o relație foarte bună. Nu am întâlnit oameni care să nu își respecte cuvântul. Probabil comportamentul lor este influențat și de faiplay-ul din teren, și de modul în care s-au dezvoltat ei ca oameni – își respectă atât adversarii, cât și partenerii de întrecere, colegii.

– Cât de mult călătorești? Îmi imaginez că la unele turnee „călătorești” doar până pe Șoseaua Panduri, la sediul Digi.
Până în 2020 când circuitul WTA a fost întrerupt din cauza pandemiei de COVID, călătoream foarte mult. În perioada 2017-2019 am avut trei sezoane în care am mers la 13-15 turnee pe an. Petreceam o foarte mare parte din timp în afara țării. Nu era o perioadă legată, dar aproape în fiecare lună plecam câte o săptămână-două. De exemplu, în sezonul de zgură mi s-a întâmplat de mai multe ori să fac legat Stuttgart-Madrid-Roma. Sunt trei turnee grele, trei turnee fără pauză între ele. Deja pe la Roma începeam să mă resimt. Cei de acasă, colegii, aveau zile libere, ei lucrau 5 zile din 7, mergeau să doarmă la casa lor și așteptau să fiu și eu la fel de fresh. Dar după ce lucrezi fără pauză și călătorești dintr-o parte în alta, e mai dificil. Dar, până la urmă, de fiecare dată am găsit resursele necesare – uneori nebănuite – să trec peste oboseală și să fac cât pot eu de bine lucrul care îmi place cel mai mult: jobul meu!

– Ai avut și vreun model dintre jurnaliștii seniori, dintre comentatori? Te-ai inspirat de la cineva în modul în care frazezi sau în care prezinți informațiile?
Un model anume nu am avut. Însă am tot încercat să ascult cât mai multe voci și să iau de la fiecare lucrurile pe care eu le consideram bune – anumite formulări, anumite idei. Atât din punct de vedere al comentariului, cât și al „organizării” meciului în sine. Încerc să transmit un comentariu cât mai variat. Într-adevăr, la anumite meciuri e destul de greu, mai ales dacă se întâlnesc jucători cu servicii puternice – punctele se încheie foarte rapid și atunci trebuie să spui „Ace! S-a încheiat acest game… s-a ajuns la un tie-break” Dar încerc să mai colorez comentariul și cu detalii despre orașele în care se joacă – mi se pare o idee bună. Nu am inventat-o eu, am văzut asta la televiziunea din străinătate. Omul de acasă, când stă și privește un meci, poate se întreabă oare cum este în acel oraș. În general vorbesc despre orașele mai puțin cunoscute. În unele dintre ele nici eu nu am fost. Cu atât mai bine dacă am fost, pentru că pot povesti din experiență. Încerc să îi dau omului de acasă sentimentul că și el se află acolo unde se derulează meciul de pe ecran. Cine știe, poate când o persoană aude de un oraș își dorește să ajungă acolo. Și când ajunge, poate își va aminti că a auzit despre el într-un comentariu al unui meci de tenis.

„Vorbeam cu foarte mult accent ardelenesc”

– Așa frumos vorbeai și când ai venit de la Satu Mare?
Nici pe departe. (N.R.: Râde!) Vorbeam cu foarte mult accent ardelenesc. Nici nu aveam cum să nu vorbesc cu accent pentru că la noi în zonă limbajul este unul clar diferit față de București. Am avut dificultăți în a schimba acest accent.

– Ai urmat cursuri sau pur și simplu ți-ai impus?
Am încercat să elimin o mulțime dintre regionalisme, dintre formulări. Îmi aduc aminte de începutul carierei de comentator de tenis. Când mi s-a spus că există un loc de comentator lucram la site deja de vreo trei ani. Scriam despre toate sporturile, chiar dacă pasiunea mea era tenisul. Când era tura mea de lucru, toate articolele despre tenis erau scrise de mine, nici nu încăpea vorbă. Ceilalți colegi se bucurau pentru că ei, cei mai mulți, se pricep la fotbal și își doreau să scrie despre fotbal. Deci, când am aflat că ar fi un loc de comentator – chiar dacă era part-time, chiar dacă era doar pentru o perioadă determinată, mi-am spus că este o șansă de care trebuie să profit. Am avut parte de ajutorul unui coleg, Ionuț Angheluță. De fiecare dată îmi aduc aminte cu plăcere: el venea, pentru mine, cu o oră mai devreme la serviciu. Sau, dacă termina tura, rămânea o oră pentru mine. Intram în cabina de comentariu, comentam un set dintr-un meci și el era lângă mine și îmi spunea cum ar trebui să îmbunătățesc comentariul. Îmi spunea de care formulări să scap, pe care să le țin minte, la ce să fiu atent… După ce am avut o perioadă de pregătire cu el – vreo două-trei luni, de câteva ori pe săptămână, la un moment dat el mi-a spus: „Din punctul meu de vedere, ai ajuns la nivelul la care poți comenta și ar trebui să fii pe TV”. „Ghinionul” meu era că nu el decidea. El era unul dintre comentatori, care a dat din timpul lui pentru mine. Când am ajuns să dau proba pentru postul de comentator am stat cu oarece emoții. Dar în câteva zile a venit răspunsul și a fost favorabil.

– Primul meci pe care l-ai comentat?
A fost pe site, nu pe TV. Am comentat un meci de la Stuttgart – Ana Ivanovic… nu mai știu exact cu cine, dar știu că era Ana Ivanovic. Aveam emoții, evident. Câțiva dintre prieteni mă întrebau unde mă pot asculta, Le dădeam link-ul și cei de la site erau foarte fericiți că fac trafic. (N.R.: Râde!) Vreo două luni am comentat câteodată meciurile difuzate pe site. La TV am comentat un turneu care nu mai există acum – un turneu de la Bruxelles. Era un meci între Jamie Hampton și Agnieszka Radwanska. A câștigat Radwanska atunci. Țin minte că am avut foarte mari emoții în primele game-uri, deși locul din care comentam era același. Nu se schimbase absolut nimic, decât gândul că nu mai comentam pentru site, ci pentru televiziune. Știam că pe site mă ascultă câteva sute-mii de oameni, în timp ce audiența de la televiziune e mult mai mare.

– Câte meciuri ai comentat până acum? Aproximativ…
Am depășit 1.000, cu siguranță. Dar nu am cum să analizez la nivel de meciuri pentru că, de cele mai multe ori, noi avem interval orare. Ajung la 50-60 de ore de strict comentariu pe lună. Sunt deja niște ani… Ne dăm seama că am comentat destul de mult. (N.R.: Râde!)

– Poți să mai vezi un meci de tenis fără să ai instinctul de a-l comenta? Te mai poți bucura de joc, pur și simplu?
Da. Chiar nu am nicio problemă să mă uit liniștit la un meci. Nu mă apuc să comentez de unul singur. Câteodată mai sunt întrebat despre ce aș fi spus la un anumit punct. Dar totul e pe moment, nu am de unde să știu cum aș fi comentat, exact. Fiecare comentator are stilul lui. Cu multă sinceritate spun că la anumite meciuri urmăresc comentariul în engleză pentru că în felul acesta mai văd și stilul lor, care este mult mai destins decât al nostru. Pentru mine tot timpul a fost o plăcere să-l ascult, de exemplu, pe fostul antrenor al Simonei Halep, pe Darren Cahill – el comentează la ESPN.

– Ce faci când nu e tenis în viața ta? Ce pasiuni ai?
Încerc să mă bucur cât mai mult de timpul liber. În timpul liber nu pot să spun că mă uit nonstop la tenis, însă urmăresc evenimentele importante din tenis. Uite, gătesc! Asta da! Gătitul a fost dintotdeauna o pasiune. Mănânc destul de rar în oraș, dar strict din motivul că eu gătesc în fiecare zi.

– Deci înseamnă că iubita ta e cea mai fericită femeie din România?
Da. (N.R.: Râde!) Așa m-am obișnuit – dacă am timp, gătesc de două ori pe zi, dacă nu – o singură dată. Dar nu gătesc niciodată pentru câteva zile. După ce gătesc, se mănâncă tot și a doua zi o iau de la capăt. Nu țin mâncare gătită în frigider, doar ingrediente. Gătesc des. Îmi place! Altfel, mai ies la un film, la o plimbare, am acasă echipament variat de fitness, dar pe acesta nu ajung să îl folosesc prea des.

– Spuneai că atunci când Simona Halep se va retrage din activitatea competițională, interesul publicului pentru tenis va scădea. Vezi e cineva venind în urma Simonei?
La nivelul ei… e foarte greu de crezut! Să avem jucătoare în primele 20-30… există speranșe, da. Însă dacă ne gândim că a fost nevoie de jumătate de secol să avem perfromanță după Ilie Năstase. În istorie am avut locul 1 la masculin o dată – Năstase și la feminin tot o dată – Halep, dar după mulți ani. La modul în care s-a dezvoltat tenisul și la câți bani se investesc în celelalte țări e greu de crezut că una dintre jucătoarele noastre va ajunge acolo.

– Care e vârsta până la care se poate păstra în top o jucătoare de tenis?
Depinde de fiecare. Serena Williams s-a retras la 41 de ani. Lumea o ironiza că s-a întors pe teren după ce a devenit mamă și nu a câștigat un turneu de grand slam. Totuși… ea este una dintre cele mai bune jucătoare din istorie. De la 37 de ani până când s-a retras a avut patru fianle de grand slam! Sunt jucătoare care și-ar dori ca măcar o dată să ajungă într-o finală la acest nivel.

– Încerc să-mi dau seama cât timp ne vom mai putea bucura de Simona.
Până la urmă… ea știe ce își propune, din punct de vedere al obiectivelor, atât în teren, cât și în afara lui. Țin minte că a fost odată la „Așii tenisului” și spunea că ar mai vrea să joace la Jocurile Olimpice de la Paris – asta ar însemna vara 2024. Evident că ar fi benefic să o vedem jucând încă doi ani. Din punct de vedere fizic, a avut niște probleme anul trecut pe care anul acesta a reușit să le depășească…

– Din punct de vedere personal… dă toate titlurile din ziare.
Eu niciodată nu am fost interest de absolut nimic din ce se întâmplă în afara terenului. Am o relație bună cu absolut toate jucătoarele și toți jucătorii de tenis din România, pentru că eu, de fiecare dată, am fost interesat exclusiv de ceea ce se întâmplă pe teren. N-am fost interesat de averile lor, de ce mașini își cumpără, de relațiile lor, de părinți, de afaceri. M-am format într-un astfel de stil jurnalistic onest, sunt jurnalist de sport, nu de monden. Deși primesc întrebări frecvent despre partea personală a vieții jucătorilor, nu sunt interesat de aceste aspecte.

– Ce i-ai spune „puștiului” Gabriel Morariu, cel care erai pe teren, despre viitorul lui de la acel moment – prezentul tău de acum?
Să creadă că orice este posibil. Asta mi-aș spune și mie, celui care eram la acea vârstă și aș spune tuturor celor care uneori se întreabă dacă o să aibă posibilitatea să-și împlinească visul. Până la urmă, ești dator să încerci. Chiar când eram în liceu, nu aș fi crezut că o să ajung să lucrez într-o televiziune din București. Mă gândeam că voi lucra în jurnalism – cel mai probabil era să lucrez la unul dintre ziarele din Satu Mare. Dar am zis „hai să încerc!” Când am venit la Admitere, îmi spuneau mulți: „Unde o să ajungi tu la București?!”. Și, uite, am ajuns! Siguranța în job și mulțumirea profesională au apărut după ce am realizat niște performanțe în premieră pentru România. Am făcut interviuri cu cei mai mari jucători din lume, jucători pe care îi admiram la televizor când eram copil și nu bănuiam că măcar o să-i văd în realitate. Djokovic, Nadal, Federer, Murray, Serena Williams… când am făcut interviuri cu ei, s-a schimbat ceva în mine. Au contat aceste Mari Întâlniri!
 



 

Ultimele Articole

Articole similare

Parteneri

Loading RSS Feed