E mama a trei copii, soție și medic chirurg. Nici nu știu care este ordinea corectă a acestor calități pe care Simona Filip le armonizează cu succes. Am „cunoscut-o” citindu-i privirea de îndrăgostit a medicului – tot chirurg – Gerald Filip și am intuit că este o femeie electrizantă. Mi-a confirmat, în interviul pe care vi-l dăruiesc. O discuție despre cum poate, despre ce o inspiră, despre cum a fost când i-a fost greu și cum a fost când a plutit… Și despre domeniul care a fascinat-o dintotdeauna și pentru totdeauna: Chirurgia! 

„Lucrurile se leagă de la sine, merg firesc”

– Din crâmpeie adunate ca un puzzle de când vă cunosc, pe tine și pe soțul tău, medicul Gerald Filip, mi s-a părut că povestea voastră ca familie este cu adevărat de succes…
Suntem oameni normali… Ne străduim să facem bine ceea ce facem, atât în plan familial cât și profesional. Așa am crescut – cu ideea să facem totul, cât de bine putem. Și astfel lucrurile se leagă de la sine, merg firesc, fără să fie ceva forțat…

– În copilărie, ce voiai să devii?
„Doctoriță”. Recent, un fost învățător de-al meu, un om foarte nonconformist pentru vremea lui Ceaușescu mi-a amintit de acest gând. El mi-a fost învățător când eram în clasa a III-a, cânta în Grupul Song, abia terminase Facultatea de Limbi Străine – era foarte tânăr, cred că avea 22 de ani. Era un om foarte liber, discuta cu noi… Odată ne-a pus pe fiecare să scriem pe un bilețel numele și ce vrem să devenim când o să creștem. Gândul era să citim acele bilețele când vom fi devenit adulți. Nu s-a întâmplat să le citim peste timp și nici nu ne vedem prea des, dar a fost un exercițiu frumos, pe care l-am ținut minte. Probabil că am răspuns „doctoriță” și pentru că era contextul cu mama, care era medic și petreceam mult timp la ea la cabinet.

– Ce specialitate avea?
Dermatologie. Și cabinetul ei era chiar lângă școala mea. De fapt m-au înscris la școala aceea ca să fiu aproape de ea. După ore, mergeam la mama la cabinet. Scriam rețete… Mama era dermatolog pediatru, deci specialitatea ei era cu atât mai apropiată de mine. Deja știam să recunosc bolile, completam în registru… Scriam rețetele și mama doar le semna și le parafa… Mă uitam și eu atunci când examina copiii. Îmi era familiar modul în care decurgea o consultație… Din acest motiv răspunsul meu a venit firesc – era ceva ce știam să fac, îmi plăcea…

– Tatăl tău ce profesie avea?
Tata a fost economist. Și când venea clasa a XI-a și deja trebuia să mă pregătesc… Pentru Medicină era nevoie de doi ani de pregătire pentru Admitere, unde concurența era mare. La acel moment trebuia să te decizi, deja. Ceea ce e greu – la 16 ani să te gândești ce vrei să faci în viață… Noroc că atunci erau puține opțiuni. Pentru copiii de acum mi se pare foarte greu să decidă fiindcă oportunitățile sunt mult mai multe și nici ei nu știu sigur ce vor să facă. La mine, balanța era între Medicină și Economie. Aveam un vecin, profesor la Academia de Studii Economice. Tata era tot în domeniu… Vecinul meu mă sfătuia să merg la ASE: „toate femeile frumoase și care se respect vin la ASE – e mai ușor, e o profesie cu mai mult timp liber…” M-am tot gândit eu – acte, calcule…

„Mi-am spus că voi urma Medicina, adică ceea ce îmi place, chiar dacă va fi greu”

– Birou…
Birou! Nu… Mi-am spus că așa ceva nu îmi doresc, chiar dacă este mai puțin de învățat, chiar dacă sunt mai puțini ani de studiu și timp liber mai mult. Mi-am spus că voi urma Medicina, chiar dacă va fi greu.

– Cine a venit cu tine la examenul de admitere?
Mama a venit. Am dat la Cluj, nu am făcut facultatea în București ca să fiu independentă în sensul bun – nu ca să fac ce vreau și să îmi iau lumea în cap… Dar nu voiam să fac facultatea acasă, voiam să fiu responsabilă de timpul meu, de viața mea, de cât învăț. Voiam să iau eu decizii, să-mi iau viața în propriile mâini. Și a fost bine, mie mi-a plăcut!

– După examen, erai sigură că o să fii admisă?
Nu eram sigură! Cine putea să fie sigur, la 6-7 pe loc?! Mă pregătisem doi ani cât am putut de bine. M-am pregătit și în particular, nu doar la orele de curs din timpul liceului. Profesorii mei erau foarte încrezători. Deși am pornit cumva de la 0– am pornit complet nepregătită, în clasa a XI-a, nu știam chimie, nu știam biologie… cu fizica mă descurcam mai bine, pentru că eram la liceu la o clasă de mate fizică. Nu mă interesase până la momentul acela, nu am fost genul studios. Când m-au luat la pregătire, profesorii nu prea mi-au dat șanse. Ba chiar unii dintre ei nici nu au vrut să mă ia la meditații crezând că în doi ani nu voi putea recupera. Părinții mei au insistat, iar eu m-am ambiționat. Ușor-ușor am ajuns să stăpânesc foarte bine materia. Mi-a fost greu în clasa a XI-a, în a XII-a a fost o joacă. Până la urmă, profesorii au ajuns să fie extrem de încântați de mine, elevul lor favorit. Și a fost bine.

– În liceu nu erai cea mai studioasă, din clasă, deci… Dar cea mai frumoasă?
În liceu am fost cam rebelă și cam antisocială. O schimbare de școală m-a făcut să fiu mai puțin sociabilă – pentru că nu era mediul în care îmi doream să fiu. Am schimabt liceul – poate acest lucru a și dus la gândul meu de a pleca de acasă pentru facultate. Ai mei m-au înscris la un alt liceu.

– De ce?
Au considerat că liceul la care mă aflam era prea slab și erau îngrijorați că vorbeam mai bine germana decât româna și că nu mă voi descurca la facultate. Atunci nu exista nicio șansă să studiezi în altă țară. Deci din clasa I până în a VIII-a am urmat Școala Germană „Goethe”. În a VIII-a m-am pregătit la Română, Germană, Matematică și m-am trezit înscrisă – fără să mă întrebe nimeni nimic – la Liceul „Sava”.

– Cel mai bun liceu, de altfel…
Da, dar eu nu voiam acolo. Eu iubeam școala la care învățasem, îmi plăceau colegii, mă simțeam minunat acolo. Într-adevăr, nu era la nivelul Liceului Sava, dar cine voia, învăța.

– De unde pasiunea pentru limba germană?
Părinții mei vin din zona Sibiului, o fostă zonă cu mulți sași în care germana se aude și acum peste tot… Acum au rămas mai puțini sasi, dar germana este o limbă vorbită și studiată în zonă. Părinții mei și-au dorit să învăț germana, chiar dacă în familia mea nu se vorbea germană și nu eram de etnie. Am învățat germana de la grădiniță, de la 3 ani. La 14 știam germana chiar mai bine decât româna, gândeam în germană. Dar acum e frumos la întâlniri, îmi face mare plăcere să îmi întâlnesc toți colegii, pentru că eu am foști colegi din Goethe și foști colegi din Sava și mă întâlnesc cu toți. Cei din Goethe au păstrat tradiția și copiii lor învață tot acolo. Și copiii mei au învățat și învață acolo, așa că ne-am reîntâlnit după mult timp și constatăm că am rămas o mare familie, suntem neschimbați în gândire și atitudine, chiar dacă a trecut atâta timp.. Reîntorcându-mă, la examenul de admitere la Liceul Sfântul Sava am vrut să dau foaia goală, dar am aflat că dacă fac asta nu ajung la Goethe, ci cine știe pe unde… Așa că am intrat la Matematică – Fizică, și la cea mai bună clasă din cele patru – clasă de olimpici. Eu, venită din Goethe, unde era o atmosferă relaxată, cu prietenii și petreceri multe. Făceam baschet, trăiam într-o atmosferă foarte liberă pentru acele vremuri… M-am trezit în clasa de olimpici de la Sava, unde toate discuțiile erau despre „ce probleme ai mai rezolvat și din care culegeri”, bătaie pe note… A fost un refuz de a mă integra… Doar clasa a XII-a fost pentru mine așa cum cred că ar trebui să fie anii de liceu, cu toate că timpurile erau tulburi. Revoluția m-a prins în clasa a XII-a și, împreună cu colegii, am petrecut mult timp în stradă, în Piața Victoriei, când se trăgea în Piața Universității, Mineriada… Pe toate le-am trăit în stradă! Ne întâlneam la liceu și plecam în stradă. Ore nu se mai țineau fiindcă nu erau elevi….

– La facultate, la Cluj?
La facultate a fost foarte frumos. A fost frumoasă perioada, a fost frumoasă atmosfera, mi-au plăcut colegii… am legat multe prietenii

– În timpul facultății l-ai întâlnit pe Gerald, soțul tău?
Nu. El studia la București. Ne-am întâlnit când am terminat facultatea și eu am revenit în București. Nu am rămas în Cluj, m-am întors acasă, în Bucuresti. Partea frumoasă acolo era că cei mai mulți studenți nu erau din Cluj, aproape toți erau din alte orașe. Pe când în București, dominanța era a celor din București – cei care veneau din alte orașe erau mai marginalizați…

– A existat un profesor care să te marcheze, în anii de facultate? O Mare Întâlnire?
Da. În facultate am fost dezamăgită de foarte mulți profesori. Cred că și Liceul Sava a avut un efect asupra mea – chiar dacă eu nu îmi doream să fiu acolo, nu am putut să nu mă înclin în fața unei elite de profesori. Erau unul și unul! Nivelul era uluitor! Profesorii ne vorbeau la persoana a III-a nouă, unor copii de liceu… Nu ne scoteau la tablă, ne predau ca la facultate. Ne notau la teste. Nici nu se puneau absențe… elevii erau interesați să participe la clasă, nu să chiulească, nu se punea problema să fii constrâns… pentru că nu aveau de ce. Atitudinea era că ne erau predate cursurile, iar noi eram acolo pentru că eram interesați de informație. Cine nu era interesat, putea să lipsească. Manualele erau scrise de ei… mulți profesori nu predau o lecție pur și simplu… Noi ne alegeam teme de discuție care ne interesau din domeniul respectiv.  

– Și într-o perioadă interesantă din punct de vedere social…
Da… Poate că profesorii nu erau așa chiar la toate clasele, dar eu așa i-am perceput și am fost foarte impresionată, chiar dacă eu nu m-am aliniat la stilul colegilor sau la nivelul lor de olimpici. Am apreciat foarte mult profesorii și, evident, în facultate mă așteptam ca nivelul să fie peste. Ceea ce nu s-a întâmplat. Sau… nu în toate cazurile. În facultate la partea practică nu aveam libertate, dar la cursuri ne puteam muta la alt profesor. Și atunci, în prima lună după inceperea anului universitar, mă duceam la toate cursurile, ca să îmi aleg profesorul și cursurile. Uram să merg la cursuri și să scriu după dictare – mi se părea o pierdere de timp.

– Facultatea de Medicină este printre cele mai dificile, cu mult timp petrecut studiind. Au existat și petreceri „de oameni obișnuiți”?
Da! Eram „oameni obișnuiți”și la vârsta aceea suntem toți la fel – distracția face parte din acea etapă.

– Gerald spune adesea „Învață când alții se distrează”…
Da. Noi suntem oameni foarte diferiți. Poate că în felul acesta ne completăm și ne atragem. Dar am avut o cu totul altă concepție și stilul a fost diferit. Și așa este și acum. Suntem și chirurgi foarte diferiți! Dar importante sunt rezultatele! (N.R.: Râde!) El a învățat, a învățat sistematic tot timpul anului, a depus eforturi. Eu învățam în hopuri, mai mult în sesiune, cu efort maxim în timp cât mai scurt.

„Chirurgia mi se părea ceva intangibil”

– Ți-ai dorit Chirurgia de la început?
Nici prin cap nu îmi trecea! Nu știam ce vreau… Chirurgia mi se părea ceva intangibil! Mi se părea apanajul bărbaților, credeam că trebuie să fii ceva cu totul special ca să faci Chirurgie… Nici nu mă gândeam prea mult la ce înseamnă un chirurg, pentru că mi se părea un domeniu în care nu am ce căuta ca femeie, în primul rând. Credeam că nu voi fi acceptată, că oricum nu aș putea eu, că e un domeniu al bărbaților. Cu Gerald, când ne gândeam la un chirurg ne imaginam un bărbat impunător, impresionant, eventual puțin vârstnic, cu experiență, pe care nici nu îndrăznești să îl privești prea mult. Așa ne gândeam noi și așa și era, într-o oarecare măsură. Când eram eu studentă, în Chirurgie nu prea erau femei. Cel puțin nu în Chirurgie Generală, Ortopedie, Urologie, Neurochirurgie. Erau în „chirurgii mai mici” – ORL, Oftalmologie, Ginecologie. Revenind la întrebarea ta, în facultate, mă duceam la cursuri la profesorii care îmi plăceau și de unul mi-a plăcut în mod special, la o materie pe care nu ai ghici-o. Sunt unele materii grele, greu de înțeles, stufoase. Ei bine, mie mi-a plăcut la Anatomie Patologică. Poți să-ți imaginezi că mi-a rămas în minte profesorul de Anatomie Patologică, materie care pare anostă și neinteresantă?! Pe care eu l-am ales! Omul acela ne-a făcut o sinteză a Medicinei. Dl. Prof. Dr. Florescu. Anatomia patologică – examinarea piesei operatorii, a ceea ce a excizat, rezecat chirurgul. Acest profesor nu se concentra pe examenul anatomo-patologic, ci analiza suferința pacientului de la simptome, semne, analize, investigații… cum și la ce diagnostic s-a ajuns, operația care se facuse …. Ajungea la final la materia lui, la Anatomie Patologică cu ce a găsit – până la urmă, diagnosticul de certitudine îl pune anatomo-patologul, atunci afli 100% ce a fost – apoi se întorcea la pacient. Făcea corelații între ce a găsit el și de ce simțea pacientul ce simțea… Sau vorbea despre incongruențe între ce a găsit el și ce a crezut chirurgul că are pacientul… operația făcuta etc. Foarte frumos! Practic, omul acesta a făcut, în toate cursurile lui, o sinteză a tuturor patologiilor chirurgicale. Ceea ce pentru mine a fost uluitor! Pentru că la Medicină, pe măsură ce parcurgi materie după materie, lucrurile încep să se mai lege. Dar el le-a legat pe toate! Am învățat foarte mult!

– Ai apucat să îi povestești cât a însemnat Întâlnirea aceasta pentru tine?
Da. El nu știa că eu m-am mutat ca să pot participa la cursurile sale. A aflat abia la examen. El a avut niște probleme – nu mai știu exact ce probleme de Catedră – și de la el fugeau studenții, de obicei, pentru că știau că este foarte sever și pică la examen. La el erau mai puțini, și mie mi-au spus colegii „Ești nebună?! N-ai ce face?! Te pica ăsta…” Eu am spus că risc, pentru că îmi plac cursurile lui. „Mă pică, mă pica, dar măcar nu îmi pare rău!” Și am dat examenul cu o comisie, din pricina problemelor lui. Așa a aflat – „Dar cu tine ce e?!”, că nu eram din seria lui. În comisie era și profesorul de la care mă mutasem. A fost destul de dificil. Am învățat de-am rupt! Sesiunea dura cel puțin o lună și aveam în jur de 8 examene. Pentru examenul lui am învățat două săptămâni! Îmi și plăcea, mai mare dragul să înveți! Pentru alte examene mi-am păstrat o zi – două. La examen am primit 9 și 9 de la ceilalți doi profesori din comisie și el mi-a dat 10. El nu știa ce e cu mine, am vorbit după examen. Mi-a dat 10… pe bune! A venit apoi după mine, după examen să mă felicite și să îmi spună să nu mă necăjesc că ceilalți mi-au dat 9 pentru că a fost din cauza situației lui, nu din cauza mea. Pentru mine nici nu conta nota – dacă era 9 sau 10, pentru mine a contact că am luat examenul și că sunt mulțumită de ce am învățat. N-am fugit niciodată după notă – nu am considerat că mă reprezintă o notă, ci ceea ce știu.

– Dar cum ai ales Chirurgia?
Chirurgia mi-a plăcut în facultate. Mi-am dorit să intru în sala de operații, părea fascinant. Ca student, nu te băgau în sala de operații. Dar dacă spuneai că vrei să vezi interventii chirurgicale… te lăsau să intri să te uiti. M-am dus cu o prietenă blondă, cu ochii albaștri, înaltă. Eu – brunetă cu ochii albaștri, înaltă… Am intrat în sala de operații. Toți chirurgii ne-au privit ciudat, nu prea înțelegeau ce căutam acolo, erau sceptici că am putea avea un viitor în Chirurgie. Ne-am simțit prost și nu m-am mai dus, chiar dacă mi-aș fi dorit și mi-ar fi plăcut să văd operații. Acesta a fost contactul din facultate cu sala de operație. La Rezidențiat am ales Medicină de Urgență – prima mea specialitate. Și acolo, după un stagiu de Medicină Internă aveam stagiu de Chirurgie. Câteva luni trebuia să stau la Chirurgie. M-am dus la Spitalul „Sfântul Ioan”, unde am făcut Rezidențiatul când m-am întors în București. Și acolo l-am văzut pe Gerald! L-am văzut de când eram în stagiul de Medicină Internă, dar ne-am cunoscut mai bine la Chirurgie. Mi-a plăcut. Atunci, la Chirurgie erau și câteva rezidente, erau și două doctorițe specialiste… Atunci am văzut că și femeile pot și că sunt foarte bune și ele! Ca femeie, erai dezavantajată pentru că pacientul gândea cum gândeam și eu…

– Și încă mai gândesc pacienții astfel?
Mai puțin. Nu prea mai au cum, pentru că nu mai dau de bărbați. Pe unde se duc, dau de femei și își schimbă mentalitatea. (N.R.: Râde!) Când am început eu, era clar: vorbeai cu un pacient, îi spuneai ce boală are, că trebuie să se opereze și pacientul întreba „Cine mă operează?”. „Eu!”. „Păi, dumneavoastră ce sunteți?!” „Chirurg.” „Sunteți chirurg?! Dar un bărbat chirurg nu găsim?”… Așa era… Dar acum situația s-a schimbat mult.

– Ce a spus mama ta când ai ales Chirurgia?
Mama mi-a povestit că și ea a participat la operatii si chiar a operat o apendicită când era studentă și că i-a plăcut foarte mult. M-a încurajat! În timpul acela nici atât nu se punea problema ca o femeie să devină chirurg.

– Și tatăl tău s-a consolat cu ideea că vei face Medicină?
Tata a fost bucuros, era încântat și chiar mândru că am făcut Medicină și mai mândru că vreau să devin chirurg. Întotdeauna a avut mare încredere în mine, că indiferent ce voi dori să fac, voi reuși. Nu ținea neapărat să fac Economie, doar i se păruse mai ușor pentru o fată.

– Tu și Gerald – temperamente diferite, amândoi medici rezidenți la Spitalul „Sfântul Ioan”. Când a fost privirea „aceea”?
Între operații! (N.R.: Râde!)

– Cine a avut curajul să facă totuși primul pas?
Privirile ni s-au intersectat și cumva au spus același lucru.

– Mi se pare el mult mai introvertit.
Este. Să spunem că am fost eu puțin mai îndrăzneață. Și pentru că eram puțin nelămurită – privirea spunea ceva, dar nu se concretiza nimic și nu mai știam ce să cred. El nu avea încredere în intențiile mele… dacă iau lucrurile în serios…

– Te gândeai, la nivelul acelor priviri, că avea să urmeze o poveste care să vă împlinească pe amândoi?
Da, mi-am dorit! Mi-am dorit și am și făcut ceva în sensul acesta.

„Noi chiar am avut șansa să ne iubim!”

– Apropo de mentalitatea despre Femeia în Chirurgie, exista și temerea că nu există timp pentru familie?
Nu te gândești atunci… Atunci ești la vârsta la care dacă pornești pe un drum, îți place. Cum mi-a plăcut mie! Și m-au descurajat mulți din perspectiva aceasta a familiei și a vieții personale. Dintre colegii de acolo, mai mari decât mine, erau voci care îmi spuneau că nu merită să faci Chirurgie, ca femeie. De fapt, mie mi-a plăcut Chirurgia, m-a prins, dar nu aveam cum să o urmez pentru că îmi alesesem Medicină de Urgență. Așa că am terminat specialiatatea – 3 ani, am dat din nou examenul de Rezidențiat. De fapt, era a treia oară când dădeam examenul pentru că prima dată când l-am susținut fusese scandalul cu subiectele din pricina cărora s-a anulat examenul și a fost nevoie să îl mai susținem cu toții o dată, după 3 luni. La pregătire pentru Urgență am făcut numai Chirurgie – atât de mult mi-a plăcut. Veneam acasă la 11 noaptea și tata mă întreba de unde vin. „De la spital”, spuneam și el se amuza și nu mă credea. Părea ciudat ca la 25 de ani să vin la 11 noaptea de la spital. Poate că și din acest motiv sunt multe cupluri de medici, de chirurgi – nu te înțelege nimeni sau, și dacă te înțelege, se satură, la un moment dat: nu stai pe acasă, nu ieși… Așa, dacă amândoi din cuplu sunt ocupați… se bucură că se văd sau prind puțin timp împreună. Pe de altă parte, 80-90% din timp îl petreci în spital. Deci, dacă cunoști pe cineva, cunoști tot din anturajul tău. Bine, noi chiar am avut șansa să ne placem foarte mult și să ne iubim! Dar se poate întâmpla să nu găsești pe cineva care să-ți placă sau să te mulțumești cu cineva doar pentru că nu ai alte opțiuni. Medicii, între ei, ajung să găsească puncte comune și să petreacă atât de mult timp împreună încât își schimbă prima impresie.

– Ai și alte pasiuni în afară de sala de operații?
Aș avea, dacă aș avea timp. (N.R.: Râde!)

„Mai au nevoie de mine și cei de acasă”

– Ce ai face dacă ai avea o săptămână de concediu absolut?
Îmi place foarte mult să mă plimb. Iar șansa de a avea tot timpul câte un copil mic îmi împlinește această nevoie. Copil și cățel! Ies în parc, la plimbare. Ba cu copilul, ba cu cățelul. Aș face mai mult sport, dar nu am timp. E stupid. Eu vorbesc cu cei cu obezitate și le spun că nu există „nu am timp”, că dacă vrei… îți faci! Mereu mă gândesc la aceste cuvinte… Dacă aș avea timp, m-aș duce la înot, ca o activitate fizică constantă. Dar nu apuc și pentru că timpul de acasă e atât de scurt… Dacă și pe acela îl tai… Să fiu toată ziua la spital și când ajung acasă să plec la înot – mi se pare stupid, nu merge… Mai au nevoie de mine și cei de acasă.

– Trei copii aveți. Trei băieți. Gerald îmi spunea că administrarea situației a fost o provocare pentru voi – școli, programe diferite…
Este foarte greu. Și când am început… nu pot să spun că eram săraci, că nu eram lipiți-pământului. Nu vreau să exagerez… Dar era foarte greu.

– La ce vârstă a venit primul copil?
La 30 ai mei. Eram rezidenți. Salariul se rezidenți, pe vremea aceea, era foarte mic. Stăteam acasă cu părinții, eu cu ai mei, el cu ai lui. Nu aveam puterea financiară să închiriem ceva. Salariul pe care îl aveam noi nu acoperea nici benzina până la spital, în cazul în care aveai mașină….

– Te-ai speriat?
Nu. Râdea tata de mine – „Ce ne facem cu tine, că tu ai ajuns medic rezident și ai învățat atât și nu ești în stare să te întreții singură?!” Și așa era… Din ce câștigam eu nu puteam să trăiesc. Acum s-au mai schimbat lucrurile în Medicină, începuturile nu mai sunt chiar așa. Dar atunci… Însă noi nu gândeam așa. Pentru mine nici nu conta că nu am bani, că nu am casă… pentru că îmi doream să fiu chirurg. Eram foarte mulțumită de orele petrecute în sală!

– Te întrebai de ce îți place atât de mult?
Dacă îți place ceva, nu ai de ce să te întrebi. Nu. Pentru profesie și pentru a câștiga mai bine o opțiune era să plec din țară, dar atunci nu prea era ușor pentru că nu eram în Uniunea Europeană. Puteam pleca în Statele Unite si chiar amandoi ne-am dat examenele de licență pentru State când, la un moment dat, eu și Gerald am decis să plecăm, dar am reevaluat situația, cu toate că învățasem, luaserăm examenele, Gerald începuse Rezidențiatul în State, noi aveam deja vizele…. Am renuntat!!! Am fi avut o situație stabilă – carieră și bani după 8-10 ani – în acest timp amândoi rezidenti ne-am fi descurcat greu cu doi copii mici care ar fi trebuit să crească la creșă, i-am fi văzut doar în weekend. Noi aveam șanse mici să prindem loc la rezidențiat în același oras, cel puțin la început….. Ne-am gândit că după 10 ani vom constata că avem mulți bani, carieră… dar ce s-ar fi ales de familie?! Am renunțat!

– Cum ai reușit să ții în armonie și cei trei copii, și căsnicia și profesia? Totuși, maternitatea te scoate puțin din activitate…
Mi-a plăcut mult de tot ce mi-a spus pediatrul copiilor mei. Nici nu mai știu la care dintre copii, când a venit pe lume, eu eram obosită și întrebam ce să mă fac, ce trebuie să îi fac. Și el mi-a spus „Nu trebuie decât să-l iubești!” Mi s-a părut minunat și parcă mi-a luat un văl de pe ochi. Mi-am dat seama că nu are rost să mă întreb ce îi dau, ce îi fac, că lucrurile merg de la sine. Nu trebuie decât să-l iubești!

– Te-ai retras, după sarcini?
Cu cei mari am stat 3 ani, pentru că au venit unul după altul.

– Cum este pauza de trei ani în Chirurgie?
Primul an a fost frustrant. Îl așteptam pe Gerald să îmi povestească ce a mai operat, cum a fost la spital, ce se mai întâmplă în lipsa mea. Abia așteptam să mă întorc. După un an am început să savurez și partea aceasta de stat acasă cu copiii. La un moment dat am ajuns să mă gândesc că aș putea foarte bine să nu mă mai întorc la spital, să stau cu copiii, să am grijă de ei. Apoi m-am corectat, pentru că mi-am dat seama că, de fapt, nu o să fie bine nici pentru ei, nici pentru mine. Dar vreau să spun că te poți obișnui și cu altă viață… Adică poți să găsești lucruri frumoase și în altă profesie, și acasă. Poate să îți fie bine și frumos oriunde, dacă știi să te bucuri de ce ai.

– Mi se pare un gest de generozitate foarte mare gândul că ai fi putut renunța la Chirurgie pentru familie, după atâția ani în care trăiai pentru Chirurgie…
Aș fi putut, cum să nu?! Pentru că îi iubesc. Sunt ai mei și voiam să le ofer tot ce puteam mai bun.

– Când te-ai întors, te-ai simțit lăsată în urmă de colegii tăi?
Nu, deloc. M-am întors ca și cum am plecat „ieri”. Lucrurile au continuat, de unde le-am lăsat.

– Acum profesezi doar la un spital privat. Probabil că la început gândul a fost să lucrezi într-un spital de stat, pentru că așa erau contextele profesionale. Cum se schimbă perspectiva unui medic în timp, din acest punct de vedere? În funcție de ce?
Nu pot să generalizez, pentru că totul este legat de momente…

– Medicii pe care i-am mai întrebat, de-a lungul timpului, mi-au spus că au făcut acest pas atunci când au simțit că aveau nevoie de mai mult pentru pacienți, că aveau nevoie de un sistem integrat – să aibă totul la îndemână și aparatură performantă pentru a putea avea rezultate.
Motivațiile sunt foarte diferite. Și spitalele sunt diferite. Nici nu poți să le compari. Unele sunt dotate, altele mai puțin… Unele le oferă egalitate celor care lucrează acolo – adică toată lumea are acces la tehnologie, alte spitale – nu. Tot din lipsă – dacă au ceva, nu îi lasă pe toți să „profite” de acea aparatură.

– Deci ai fost la Spitalul „Sfântul Ioan” din București în perioada Rezidențiatului.
Și după, câțiva ani. Drumul pentru a ajunge chirurg performant și cunoscut este lung. Facultate -6 ani, rezidențiat 6 ani în care înveți Chirurgie, apoi mai ai nevoie de câțiva ani în care să practici chirurgia pe propriile forțe și să capeți încredere în tine. Apoi, ca tânăr specialist trebuie să găsești un spital în care să lucrezi și… cine te cunoaște?! Până să te faci cunoscut, să vină lumea la tine ca la un profesionist de referință… durează foarte mult. Sunt mulți ani de muncă, timp liber sacrificat, răbdare, perseverență până să te consideri realizat în această profesie.   

„Am încercat să-mi tranșez frustrările pe care le-am avut la început despre femeia-chirurg și bărbatul-chirurg”

Am simțit acest pericol, de la început am încercat să-mi tranșez frustrările pe care le-am avut la început despre femeia-chirurg și bărbatul-chirurg. Dacă ești frustrat, nu poți să crești frumos. Dacă te uiți că „acela a operat mai mult decât mine” sau „celălalt a făcut o operație mai mare” și „eu nu am făcut operația aceea”… nu e bine! Și atunci m-am decis să nu mă raportez la cei din jurul meu, eu mă raportez la pacienții mei si la mine însămi  Când pacientul vine fericit și îmi mulțumește… Satisfacția mea este că am reușit să fac bine pacientul și că eu, pentru el, sunt „Chirurgul!” Ce mai contează că e un pacient sau sunt 20?! Mulțumirea mea tot există. De ce să mă compar?! Ca să fiu veșnic frustrată și disperată? Nu! Eu mă compar cu mine de acum o lună, cu mine de acum un an. Și dacă sunt pe o pantă ascendentă… Pentru ce să mă necăjesc din alte motive?! Așa am reușit să scap de probleme legate de câtă faimă am eu față de altul sau câți pacienți vin la mine și câți se duc la altcineva… 

– După Spitalul „Sfântul Ioan” a urmat direct zona privată?
Da. Am terminat Rezidențiatul și locurile în Spitalul „Sfântul Ioan” erau limitate – nu aveam nicio șansă să pot rămâne. Atunci îmi doream să rămân acolo. Acolo crescusem, era un loc bun în care fusesem școlită și lăsată să mă pregătesc, să operez… Cumva toți ne doream să rămânem acolo. Dar nu a fost posibil și atunci unii am plecat. Șansa mea atunci a fost că un coleg din Spitalul „Sfântul Ioan” a deschis un spital privat și am putut să merg acolo. Erau multe frici pe vremea aceea – dacă o să meargă, dacă o să dea faliment… Erau incertitudini. Dar m-am obișnuit cu ceea ce înseamnă Medicină în mediul privat. S-a schimbat foarte mult și a avut o dinamică foarte bună.

– Mentalitatea pacienților în legătură cu serviciile medicale din zona privată era diferită?
Inițial, pacienții au avut rezerve față de zona privată, considerau că în mediul privat sunt medici mai slabi. Oamenii aveau senzația că în privat s-au dus cei care nu aveau loc la stat. Aceasta a fost prima etapă. Acum mentalitatea s-a schimbat complet, dar la început așa a fost. Se dezvoltau niște clinici private care să le ofere pacienților condiții mai bune, tehnologie, dar cei care lucrau în privat nu erau neapărat niște vârfuri. În general, clinicile private au început cu medici care erau disponibili. Un medic care avea un loc stabil într-un spital de stat, cu pacientură, cu faimă și funcție universitară nu venea în privat. Poate mai aveau câte o colaborare de completare a veniturilor, dar nu mai mult. Lucrurile s-au schimbat. Poate chiar s-au inversat. Ceea ce îți oferă Medicina din mediul privat a ajuns să fie mult mai bun. Și ca și medici – din ce în ce mai mulți medici din mediul privat sunt vârfuri. Tehnologia, condițiile… Limitarea accesului pacientului la serviciile medicale din zona privată este dată de posibilitățile financiare ale acestuia. Cine nu ar vrea să se trateze în privat?! Dacă s-ar putea, toată lumea ar opta pentru serviciile medicale din zona privată. Ar muri spitalele de stat.

– Vor muri spitalele de stat?
Atât timp cât există asigurările obligatorii de Sănătate – nu vor muri spitalele de stat. Uneori, atunci când pacientul află prețul pachetelor din mediul privat, merge la stat. Apoi, după unele experiențe în sistemul de stat, revine la privat. Dar e trist. Pe mine mă îndurerează poveștile acestea.

– E delicat subiectul apropo și de jurământul pe care îl fac medicii când sunt la început de drum…
Da. Și de aceea eu m-am delimitat de aspectele financiare. Nu răspund niciodată atunci când sunt întrebată de prețuri.

– Cum ești în sala de operații?
Calmă.

„Sunt entuziastă, în primul rând”

– Deși ești o persoană efervescentă?
Sunt efervescentă, da. Sunt entuziastă, în primul rând. Încerc să îmi fac cât mai bine temele – contează foarte mult să te pregătești pentru o operație. Îmi pregătesc bine de tot fiecare caz, reiau investigațiile, îmi fac planul operator, iau în calcul și lucruri care se pot întâmpla… Cumva îmi asigur bunul mers al unei intervenții, nu mă las purtată de moment. Când intru în sală și operez știu foarte bine pacientul, planul… Mă duc relaxată.

– În concentrarea aceea ai timp să te gândești și la altceva? Ce e în mintea unui chirurg, când operează?
Acum… sunt timpi operatori mai ușori și mai grei… Sunt intervenții mai ușoare și intervenții mai dificile. Într-o echipă, în general, e un conducător – ca navigatorul pe mare, mâna întâi trebuie să fie un căpitan care impune ritmul intervenției. Personalitățile sunt foarte diferite…

– Ești „Doamna Căpitan”?
Da. Se spune că nu pot fi doi căpitani, deci că nu poți să operezi cu egalii tăi în niște condiții bune. Fiecare avem personalități diferite, stiluri diferite, ritmuri diferite… Unul trebuie să conducă și restul se aliniază la cerințe. Nu pot doi, cu personalități diferite… Eu și Gerald nu operăm împreună, de exemplu. Ever!

– Niciodată?
Doar așa… în situații extreme când trebuie să ne ajutăm sau e o problemă sau când am nevoie de vreun sfat. Noi suntem foarte… familie. Așa sunt chirurgii, în general, pentru că fac lucruri dificile. Între noi există o camaraderie, chiar dacă în afara sălii de operații respectivii pot fi chiar și dușmani. Există această camaraderie între chirurgi pentru că fiecare ajunge în momente în care are nevoie de un sfat, de o echipă, de un ajutor. Sunt niște legi nescrise ale Chirurgiei care spun că ai suportul oricărui coleg, oricând ai nevoie. Dar operații obișnuite nu putem să facem împreună, pentru că fiecare are stilul lui. Dr. Copăescu, cel care conduce Spitalul Ponderas în care eu lucrez acum și pe care îl știu din Spitalul „Sfântul Ioan”, de când el era tânăr specialist și eu eram rezident mi-a spus ceva, cândva. Eram în sală, la un moment dat. Aveam un moment mai dificil și el trecea prin sală, iar eu eram crispată. Ceea ce mi-a spus el atunci m-a schimbat mult! Mi-a zis „Chirurgia trebuie să fie o plăcere!” Mi-a rămas în minte ce mi-a spus atunci. Nouă chiar ne place ceea ce facem și de ce să nu faci altfel încât să fie plăcut și pentru cei care te ajută, și pentru medicul anestezist?! Intrăm cu o glumă, cu o vorbă bună, cu atmosferă plăcută… Contează foarte mult!

– Cum e raportarea la Dumnezeu? Există momente în care spui „Căpitanul este Dumnezeu” sau în Stiință, în Medicină nu ai timp de astfel de gânduri? Nu știu… Dumnezeu e Acolo, Undeva Sus, din punctul meu de vedere și ne veghează, ne ajută și ne îndrumă. Cred foarte mult într-o Forță! Cred în Dumnezeu. Nu sunt genul care să mă rog înainte, adică nu-L invoc pe Dumnezeu să îmi stea alături în sală. Nu știu cum să mă explic. Dar sunt absolut convinsă că am sprijinul Lui și că îmi este alături în permanență. Nu îmi fac semnul Crucii înainte de operații sau nu mă gândesc la Dumnezeu neapărat în timp ce operez. Dar da, unele lucruri ți le explici mai mult sau mai puțin… Îl iau pe Dumnezeu așa cum e El, știu că El decide, dar nu-l implic în amănunt. Dar, uite, un pacient preot care a fost operat – nu de mine, eu l-am îngrijit după, făcea colonoscopia la mine, mi-a rămas în minte. A prins el drag de mine. Eu am foarte mulți pacienți care se roagă pentru mine, pentru familia mea și sunt drăguți prin felul în care vor să ma ajute. Dar acest preot chiar se roagă pentru mine, îmi știe numele tuturor celor din familie, cu toate numele de botez. Vii și morții! El, la toate slujbele, ne pomenește pe toți. Dar ce voiam să spun – în privat, colonoscopia se face cu sedare, să nu simtă pacientul nimic pentru că toți se tem de durere. Părintele nu a vrut sedare, pentru că a spus că are încredere în mine si că Îl are pe Dumnezeu alături. Și în timpul procedurii a fost relaxat ca și cum ar fi fost sedat. Am fost impresionată!

– Cum a fost când ai pierdut primul pacient pe masa de operație?
Nu am pierdut niciun pacient pe masa de operație. Doamne Ajută! Din fericire!

– Cum te raportezi la notorietate?
Am și râs cu soțul meu. Eram mai tineri și ne întâlneam pe stradă, la mare, la piață cu pacienți operați sau îngrijiti de el.  Din când în când auzeam „Domnul Doctor!” Măi, dar numai „Domnul Doctor”. Unul nu zicea „Doamna Doctor”. Mă prezenta și pe mine „Ea este soția mea, Simona”. Pe unde ne duceam toată lumea făcea prezentările „Domnul Doctor Gerald Filip, medic chirurg – spunea toate titlurile – și soția lui, Simona”. Cam așa mergea treaba. (N.R.: Râde!) Trec anii. Eu – în Ponderas. Gerald se mută și el în Ponderas, după ce a lucrat în mai multe spitale. Vine Gerald în Ponderas: a trăit vreun an, dacă nu doi, cu remarcile „A… și dumnealui este soțul Doamnei Doctor”. (N.R.: Râde!) Ne amuzam! Acum balanța e mai echilibrată – întâlnim pe stradă și pacienți de-ai lui și de-ai mei, dar deja sunt mulți care ne cunosc pe amândoi ca și cuplu de chirurgi.

– Porți și numele tău, și numele lui?    
Nu. A fost foarte hotărât! (N.R.: Râde!) Și a spus că este exclus să îmi păstrez numele. Eu eram în regulă cu numele meu, mă știau și pacienții și am vrut să îmi păstrez numele, dar el a insistat să port numele lui.

– Cererea în căsătorie a fost romantică?
Eram însărcinată. Eu nu țineam să mă căsătoresc neapărat, el – foarte conformist. A spus că vine pe lume un copil care trebuie să se nască într-o familie. Oricum, mie multă vreme oamenii îmi spuneau „Domnișoară”. La Spitalul „Sfântul Ioan” am ajuns când aveam 24 de ani. Asistentele de sală îmi spuneau astfel. Se purtau frumos cu băieții chirurgi și mai puțin frumos cu fetele. Și ca să le câștigi respectul și să te impui… dura ceva. Nu era ușor să fii rezident femeie, aveai lupte pe multe planuri. Asistentele din blocul operator nu îmi spuneau nici „Doamna Doctor”, dar nici pe nume. Și atunci mi-au spus „Domnișoară”. Era un gest drăguț. O parte dintre asistentele din Spitalul „Sfântul Ioan” au venit la Ponderas și eu am rămas „Domnișoară”. Eram însărcinată, cu cel mic în burtică am intrat în sala de operații până în 15 decembrie și am născut în 5 ianuarie. Țineam pensa cu burta. Dar eram tot „Domnisoara”, asa cum m-au cunoscut de la început. Am rămas aceeași pentru ele. Cred că ceea ce contează, de fapt, este că indiferent de statutul meu familial, pentru colegi și personal am rămas la fel, nu m-am schimbat.

– Te-ai fi văzut mamă de fată?
Da. Mi-aș fi dorit, dar n-a ieșit. Au ieșit 3 băieți. Cred că nici nu au cum să iasă, vorba lui Gerald – cu atâta testosteron din curajul meu de chirurg…

„Nicio operație nu este la fel – aceasta este partea frumoasă a Chirurgiei”

– Care este intervenția care îți place cel mai mult?
Nicio operație nu este la fel – aceasta este partea frumoasă a Chirugiei.

– Chirurgia sânului, bariatrie?
Nu am un domeniu. Marketingul mi-a spus că ar trebui să îmi găsesc o nișă pentru o promovare mai eficientă. Le-am spus că strategia aceasta poate funcționa bine cu medicii chirurgi mai tineri decât mine, care au venit acum în echipă. Eu, dacă în atâția ani am învățat de toate, nu pot să renunț. E prea târziu să mă nișez acum. Toate îmi plac, fiecare operație e frumoasă!

– E legendă sau e adevăr că pacientul poate să își țină boala în frâu prin atitudine pozitivă? Pacientul oncologic, de exemplu.
Psihicul contează enorm în orice! În atitudinea față de boală, în complianța la tratament, în încrederea pe care pacientul o are în medic – toate contează. Acum… minuni nu poate să facă nimeni. Dacă este o boală oncologică avansată, eventual e ținută pe loc. Tratamentele se dezvoltă într-un ritm uimitor și ce astăzi este într-un fel, în scurt timp s-ar putea să fie altfel. Adică nu poți pune verdicte. Am urât să mă întrebe cineva cam cât mai are de trăit și eu să spun „are două luni, are trei”… Apropo de Dumnezeu… Cum să spui așa ceva?! Dar ce, decid eu?! Îmi dau eu cu presupusul?! Răspund că „nu știu, e grav, se poate întâmpla oricând”, dar ca medic nu o să dau niciodată orizonturi de timp precise. Nu cred că cineva se poate vindeca doar cu puterea minții, nu cred că se poate vindeca prin tratamente naturiste, alternative… Cred că se pierde timp! Dar cred că încrederea mobilizează resurse în luptă și că rezultatele pot fi obținute și în funcție de cum se mobilizează fiecare.

– Dar crezi că o femeie – caz oncologic – se inspiră din forța ta, atunci când o ai în față?
Oh, sigur. Pacienții se leagă foarte mult de medici. Se leagă, ne caută, ne așteaptă. După atâția pacienți consultați capeți experiență, reușești să cunoști omul repede, începi să îți dai seama, să te pricepi la oameni. În primul rând, ca medic nu trebuie să te poziționezi mai sus. Dacă el este bolnav, oricum vine cu un dezavantaj! El caută la tine o soluție. Tu poți să fii Dumnezeul lui, dar nu ești Dumnezeul lui! Tu, ca medic, ești un om care are mijloacele care îl pot ajuta pe pacient. Tu, medic, nu ești mai deștept, mai bun, mai frumos față de el. Tu, ca medic, trebuie să te poziționezi ca un camarad. Dacă te poziționezi egal și nu îl faci să se simtă slab, umil, în dezvanataj față de tine și îi arăți că ai toată disponibilitatea să îi fii alături, să faci tot ce poți mai bun pentru el… e bine. Nu trebuie să îi câștigi încrederea ca el să te aleagă pe tine, ci să înțeleagă că ești cel care îi oferă ajutorul și îi este alături.

– Chirurgia bariatrică schimbă vieți, din toate punctele de vedere. Impactul este, în primul rând, psihologic, social…
Este pe toate planurile! Pot să vorbesc mult despre acest subiect. Obezitatea nu este considerată boală, dar este boală! Pacientul obez când vine la medic, de multe ori nu are ceva acut. Adică nu are o colică biliară care să îl doară, tu ca medic îi scoți colecistul și mâine nu îl mai doare. Acest pacient, aparent nu are nicio durere, dar are o încărcătură de boli asociate obezității. Pacientul cu obezitate nici nu știe ce probleme are! Chirurgia la pacientul obez este grea – ca medic te confrunți cu multe probleme despre care el nu știe și el se așteaptă să fie totul ușor. Pacientul bariatric vine relaxat, fără să fie conștient că situația lui e gravă din cauza obezității. Pacientul oncologic însă vine deprimat, cu frica de boală și de moarte. În cazul ambelor situații, după intervenții chirurgicale reușite – să spunem că pacientul oncologic era în stadiu „vindecabil”, perspectivele sunt diferite.

– De ce ghilimele? Spui că pacientul oncologic nu se vindecă niciodată?
Chiar dacă ai vindecat un pacient cu cancer, el mai are riscuri, rămâne sub urmărire, rămâne cu frica de boală, că oricând i se mai poate întâmpla ceva. Pacientul oncologic nu e niciodată pe risc zero, chiar dacă riscul este mic.

– Dar e cineva cu risc zero?
Nu, nimeni nu are risc zero. Oricine poate să facă un cancer, dar cineva care a făcut cancer are un risc mai mare. Și el știe lucrul acesta. Ca medic, spui lucrul acesta. Trăiește cu această presiune permanent – că oricând boala poate să reapară. Stă cu frica în sân până apare rezultatul CT… rămâne cu frici, cu temeri… Pacientul cu obezitate – s-a făcut bine, a slăbit… Arată bine, capătă încredere în el, radiază, e fericit. Și pacientul oncologic este fericit, mă îmbrățișează și ne bucurăm că operația a decurs bine, dar pacientul bariatric e bine pe toate planurile. Are o perspectivă minunată! Își îmbunătățește relațiile la serviciu, cu prietenii, are încredere în el, devine mai atractiv ca partener de cuplu, își schimbă viața cu totul în bine. Sunt pacienți fericiți! Pacientul oncologic este un pacient nefericit toată viața, indiferent cât de bine l-ai făcut tu, ca medic.

„Nu aleg. Operez tot ce vine la mine”

– Operezi… tot. Dar și alegi tipul de intervenție?
Nu aleg. Operez tot ce vine la mine. În Franța am fost uimită să văd cum cei de Chirurgie Generală fac și operații ortopedice, intervenții vasculare… În spitalele mici, chirurgul generalist face de toate. Mai sunt și spitale foarte nișate. Dacă un chirurg lucrează într-un spital de oncologie, operează oncologie. Dacă e spital de bariatrie – bariatrie și așa mai departe… Nu avem volume atât de mari pe anumite nișe ca să facrm doar o nișă. Continuăm să facem de toate. Sigur că ideal e să faci mai puține și să ai nivel mai înalt. Dar eu acum nu aș renunța și îmi și place.

– Cam câte intervenții ai pe zi?
Depinde. Am zile de endoscopie, am zile de policlinică, de consultații… Nu operez zilnic. Să spunem între 4 și 7 operații pe săptămână. Ale mele. Mai sunt și operații la care ajut.

– Ai avut și zile în care să spui „nu merg astăzi la serviciu, nu sunt bine”?
Nu. Nu ai cum. Nu poate să existe așa ceva. Ai o reponsabilitate și nu îți permiți să nu fi bine. Nici nu îți pui problema. Asta am învățat în Germania. Am fost într-o practică de vară și am lucrat ca asistentă când eram studentă. Era un pacient violent, cu HIV, în faza terminală pe care am fost alocată să îl îngrijesc. Semnasem pentru trei nopți. După prima noapte nu am mai vrut să merg. Am vrut să renunț și mi s-a explicat că nu se poate. Semnasem, mă angajasem, aveam o responsabilitate pe care a trebuit să mi-o asum. A fost prima mea lecție dură de Medicină.

– Dar ai ratat serbările de la școală ale copiilor?
Nu cred. Într-un fel, îți poți eșalona programul. Sunt puține zilele de sâmbătă și duminică în care nu ajung la spital. Pacientul nu vrea medicul de gardă, nu vrea șeful secției, vrea medicul lui. Dar nu trebuie să mă duc dimineața, pot să mă duc la prânz să îi văd. Sau în ziua cu serbarea pot să nu îmi pun operații.

– Copiii le povestesc prietenilor despre performanța voastră?
Nu se laudă. Nu realizează, nu li se pare ceva ieșit din comun. Pentru ei este ceva normal. Ne văd ca pe niște părinți normali. Dar Tudor, cel mare, e la Medicină, în anul întâi. Vrea să facă tot Chirurgie. El de mic vedea la mine poze, filme, lucrări din timpul operației și era obinuit cu imaginile… În telefonul meu, jumătate dintre poze sunt cu copiii, jumătate – cu pacienții. Crescând așa, nu li se pare nici urât, nici diform. Tudor le-a luat ca fiind ceva normal. Mijlociul a spus de la început că el nici nu vrea să audă! Iar cel mic… și el trece cu nonșalanță peste pozele cu cazuri, dacă îi dau telefonul.

– Există vreo poveste care te-a urmărit?
M-ai întrebat de primul pacient care mi-a murit… Nu mi-a murit pe masa de operație, dar a fost cineva care s-a stins în Reanimare, a doua zi după operație. M-a necăjit foarte tare, nu mă așteptam. A făcut o complicație, un accident tromb-embolic. Cum se întâmpla înainte, cu „morțile subite” după operație, de obicei de la un tromb. Acum se face profilaxie și astfel de situații se întâmplă foarte rar și mai ales dacă pacientul are trombofilie sau o boală procoagulantă. Pacientul fusese anticoagulat, era diabetic, obez… În mod evident că dacă nu se opera nu făcea accident tromb-embolic, dar nu a murit din pricina vreunui gest chirurgical. A făcut o complicație perioperatorie. Orice i se întâmplă unui pacient care este operat, tot asupra medicului chirurg se repercută și tot te simți responsabil de ce i s-a întâmplat. Și îți rămâne toată viața în minte, chiar dacă nu a fost ceva direct…

– În reclame și pe coperți de revistă se promovează din ce în ce mai mult persoane cu obezitate care fac tot felul de activități. Nu cumva această formă relaxată de „body positivity” este o reclamă la boală? Nu ar trebui să tindem cu toții spre un ideal de normalitate și sănătate?
E un subiect foarte delicat. Mi se pare rău să creezi niște idealuri pentru că automat apar frustări pentru cei care nu arată așa. Cred că trebuie să existe niște limite. Anorexicele sunt piele și os și tot nu e bine! Sunt tot felul de trenduri de uniformizare a adolescenților care nu aduc nimic bun. Toți băieții sunt tunși la fel, toți se îmbracă la fel… toate fetele au aceleași sprâncene, buze, sâni. Eu mă uit la câte un grup de adolescente… și sunt toate la fel.

– Pare ușor să spui asta. Ești o femeie frumoasă.
Nu e așa… Frumosul e în personalitate, atitudine, ținută, în ceea ce emani, nu într-o trăsătură fizică. De altfel, frumusețea constă în diversitate și imperfecțiune. Nu este o perfecțiune creată de oameni.

– Dar tu ai fost conștientă de frumusețea ta?
Da și nu întotdeauna m-am simțit bine. Uneori mă simțeam ciudat că se zgâia lumea la mine. Oamenii aveau tot felul de așteptări, eu mă gândeam să nu zic vreo prostie că o să zică lumea că sunt frumoasă și proastă… Îți faci prietene greu… Și am fost complexată. Când eram mică am fost foarte complexată. Eram timidă, rușinoasă… Încrederea în mine a venit destul de târziu. Am văzut că pot și eu – că am terminat facultatea, că pot să fac Chirurgie… Nu am avut rateuri, nu am picat nici un examen, am mers bine pas cu pas, dar încrederea a venit greu. Și după ce mi-am atins așteptările și mi-am spus că pot să mă și relaxez.

– Cum te văd părinții tăi?
Tata nu mai e. Mama e în vârstă. Noi am vorbit numai despre părțile bune, dar să știi că am făcut și multe tâmpenii. Ai mei au fost mândri de mine.

– Până unde a apucat tatăl tău povestea ta?
Tudor, băiatul cel mare avea un an când tata a murit. A fost foarte mândru de el, de Tudor. Și de mine, că sunt medic…

– A fost o problemă care ar fi putut fi rezolvată chirurgical?
Nu. A fost un limfom. L-am tratat pe tata… Primele perfuzii puse de mine au fost pe tata. Puse acasă. I-am pus mult tratament acasă… Făcea citostatice și, când a recidivat boala… L-am tot scos. Avea căderi după chimioterapie.

– Te-a întrebat vreodată ceva în legătură cu cât timp mai are?
Nu. Tata mi-a zis să îl duc acasă, că nu vrea să moară la spital. Și l-am dus. A fost îngrozitor. La prima apariție a bolii a făcut tratament și s-a remis. Apoi, după 3 ani, a apărut boala generalizată… A fost groaznic…

– Aveai speranțe mai mult decât te lăsa mintea de medic să judeci?
Nu. Priveam realist și știam că nu o să pot să îl scot după fiecare cură, pentru că boala era avansată. Știam că se va întâmpla, la un moment dat. Dar mă luptam, la fiecare moment. Trist a fost când mi-a spus că nu mai poate și că vrea să îl duc acasă. Și se punea problema să îl intubez și să îl las pe aparate, să moară pe aparate sau să îl duc acasă. Și i-am respectat dorința. Dar orele acelea… să mă uit la el și să aștept să moară… au fost îngrozitoare. Niște clipe sinistre!

– Cum e mama ta acum?
Mama a dus greul. Mama a crescut copiii! Fără mama ar fi fost crâncen, pentru că nimeni nu e cum e mama! Nici nu știu dacă aș fi avut trei copii, dacă nu era mama să ne ajute. Știam că pot să mă bazez pe ea, știam că am un sprijin și îl am și acum. Chiar dacă e în vârstă, e cu totul dedicată familiei.

– Ce frumoase sunt fotografiile cu voi toți!
Mijlociul mai spunea „încă unul?!”, când a venit cel mic. „Și jucăriile mele? Dar nu mai este loc! Nu se mai poate!” Ei, e frumos că suntem mulți! Și în concedii toată lumea e fericită! Dar ideea cu „se cresc unul pe altul” nu e adevărată! Nu e deloc așa! Fiecare copil are nevoie de multă îngrijire, timp dedicat și atenție. Îi iubești pe toti la fel și nu îți vine să crezi câtă dragoste poți să oferi. Nu e o iubire pe care o împarți la trei, ci e o iubire care se multiplică. Dar am o colegă, acum e medic specialist. Când era medic rezident și o întreba cineva cum se vede peste timp, spunea „Eu vreau să fiu Simona Filip”. M-a uns pe suflet! Compliment mai mare din partea unui coleg nu poți să ai!

– Cum ești tu, Simona?
Onestă. Nu încerc să par altfel decât sunt, nici în ceea ce fac, nici în ceea ce spun.

– Care este cel mai mare regret ?
Că nu m-am lăsat de fumat. M-am apucat de fumat în liceu. E un regret. Nu e bine și îmi reproșez chestia asta.

„Cred că relația cu copiii este oglinda ta, de fapt”

– Ai relația pe care ți-o doreai, cu copiii tăi?
Îmi pare rău că nu am mai mult timp pentru ei. Cred că relațiile sunt direct proporționale cu timpul pe care îl acordăm. Dacă am timp pentru ei, putem sta de vorbă toată noaptea, cred. Dar cum nu am timp, nu stăm. Și așa, automat știi mai puține despre ei, comunici mai puțin, împărtășești mai puține lucruri. Și nu e bine, dar așa se întâmplă. Și, pe măsură ce ei cresc, au și ei treaba lor. Și timpul… dacă nu ai avut tu să li-l dai… acum încep să nu mai aibă nici ei timp… Se va întoarce roata – când noi vom avea mai mult timp pentru ei, ei vor avea mai puțin pentru noi. Cred că relația cu copiii este oglinda ta, de fapt. Cred că ei oglindesc ce le dai tu, ca părinte. Dacă le dai răbdare, dacă îi asculți… Nu poți să fii prieten. Mie chestia asta cu prietenia între părinți și copii nu prea îmi place, pentru că n-ai cum să fii prieten cu ei. Nu ești aceeași generație, nu ai aceeași gândire…

– Cina o luați împreună?
Nu suntem acasă… Nu putem lua cina împreună. Nu putem nici măcar duminica să luăm prânzul împreună. De aceea în vacanță încercăm să mergem cu toții, cât se mai poate. Măcar acolo să apucăm să stăm mai mult de vorbă.

– Dacă te-ai întoarce în timp în cabinetul mamei tale și ai lua rețetarul mamei tale… Ce rețetă-mesaj i-ai scrie astăzi fetiței care erai atunci?
I-aș spune că îmi place mult de ea. Îmi place și cum era, și cum a crescut! Aș îmbrățișa-o, i-aș da un pupic și i-aș spune că mă bucur pentru ea, pentru ce a reușit să facă. Că în viață n-am pornit câștigătoare, am pornit cu multe frici, emoții, complexe pe care acum nu le mai vezi.